Diavolul se ascunde în contradicţii

O formă a răului politic este incoerenţa legislativă. Faptul că legile şi alte tipuri de norme se bat cap în cap a părut poate o metaforă jurnalistică, dar realitatea crudă este că lucrurile stau aşa la propriu. Aşa cum am mai arătat, unele legi au prevederi contradictorii în acelaşi articol, altele au articole care se contrazic unele pe altele şi, în fine, există legi distincte care tratează aceeaşi materie în chipuri diferite.

Exact aceasta este situaţia cu imunitatea parlamentară. Ridicarea imunităţii este descrisă în mai multe legi şi regulamente, după cum, indirect, e tratată şi în Constituţie. Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte ridicarea imunităţii cu majoritatea membrilor prezenţi. Regulamentul Senatului impune însă majoritatea membrilor camerei. Diferenţa dintre senatori şi deputaţi a rămas neobservată până acum şi dacă ea, în sine, nu ar trebui să surprindă, mai ciudată este nepotrivirea cu legea care tratează statutul deputatului şi senatorului.

În legea 96 din 2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor se arată că procedura de arestare, reţinere sau percheziţie se aprobă cu votul majorităţii membrilor săi. Adică excat la fel ca în Regulamentul Senatului, dar altfel decât în Regulamentul Camerei. Dacă se poate admite, teoretic, o diferenţă între deputaţi şi senatori (deşi ea nu e acoperită cu adevărat prin atribuţii), nepotrivirea dintre legea statutului şi unul dintre regulamente este, logic, inadmisibilă.

Aceste norme care se contrazic pot coexista pentru că practica parlamentară nu se conduce după o lege, ci după regulamente. Regulamentul are prioritate. Dar marea problemă rămâne aceea a neconstituţionalităţii.

Procedura de ridicare a imunităţii nu este descrisă în Constituţie în mod direct. Se precizează însă că hotărârile parlamentului se adoptă cu majoritatea celor prezenţi. Prin „hotărâre“ se înţelege aici o categorie precisă de acte juridice. Dar, dacă imunitatea se ridică printr-un act special care intră în categoria „hotărârilor“, atunci se poate trage concluzia că imunitatea poate fi ridicată cu majoritatea celor prezenţi şi nu cu o majoritate calificată.

Iată, aşadar, că situaţia e destul de încurcată. Totuşi există o decizie anterioară a Curţii Constituţionale care reface raţionamentul de mai sus şi care stabileşte exact acest lucru: hotărârile se adoptă cu majoritatea celor prezenţi, ceea ce se răsfrînge asupra porcedurii de încuviinţare a arestării.

Toate argumentele sunt acum de partea preşedintelui Klaus Iohannis care a sesizat Curtea Constituţională în această problemă. Este de aşteptat, de aceea, ca decizia să fie favorabilă. În ce fel, vom vedea la începutul lunii aprilie.

Între timp, un comunicat al grupării M10, încă neîregistrată ca partid, ne anunţă că a fost sesizat şi Avocatul Poporului pentru a trimite la Curtea Constituţională Lega 96 din 2006, aceea care confirmă varianta din Regulamentul Senatului. Se ştie doar că o lege, indiferent ce prevede ea este constituţională, câtă vreme nu este declarată neconstituţională de un organism competent. Aşadar până acum toate aceste acte haotice sunt ”constituţionale”.

În mod paradoxal şi ironic, decizia în cazul senatorului Dan Şova nu a încălcat ”statul de drept”. Totuşi, dacă legile după care se conduce statul sunt incoerente, ne regăsim iarăşi în plin arbitrariu. E clar că trebuie ca toate aceste reglementări să fie unificate.

Întrebarea este: caracterul contradictoriu al normelor este creat cu premeditare, pentru a permite relei voinţe să se manifeste sau reaua voinţă găseşte teren de manifestare în această legislaţie incoerentă?