Despre ruşine şi Codul Penal

Impresia pe care o ai privindu-i pe inculpaţii de ultimă oră este că nu iau lucrurile în serios. ”Îi puteţi pune cătuşe Elenei Udrea, dar nu puteţi pune cătuşe adevărului”, a spus, teatral, vedeta vechiului regim. Dar e posibil ca grandilocvenţa aceasta parodică să fie cât se poate de ”serioasă”. Acuzaţii de azi, figuri de prim plan ale scenei publice, îşi joacă ultima carte, transformând umilirea publică în contrariul ei. Cătuşele nu mai semnifică penitenţa, ci gloria persecutatului. Este posibil ca un om care a jucat tot timpul cartea imaginii (politica democratică se face la televizor) să mizeze în ultima clipă tot pe imagine şi pe forţa ei de iluzionare.

În teorie, umilirea publică (cătuşele, ridicarea cu forţa etc) are rostul de a descuraja o infracţiune viitoare şi de a-l readuce pe vinovat în limitele unei conduite legale. Cu condiţia însă ca omul în cauză să resimtă ruşine. Căci dacă acuzatul afişează superbia unui prizonier de război, a unui patriot învins de duşmani, întreaga mizanscenă a umilirii îşi pierde eficacitatea. Ruşinea este ceva mai greu de analizat, dar este clar că ea presupune valori pe care, în sinea lui, şi cel incriminat le recunoaşte. Paradoxal, omul ruşinat este de fapt un om, în esenţă, moral.

În cele din urmă ar trebui să ne întrebăm dacă noul sistemul penal este eficient. S-a remarcat de multe ori, pe un ton critic, că noul Cod Penal nu a majorat pedepsele pentru fapte de corupţie, aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat, ci, dimpotrivă le-a diminuat. Un avocat de şcoală veche ca Lucian Bolcaş observa, cu sarcasm, că în România lucrurile par să meargă în contratimp: ”În momentul în care ai o recrudescenţă a infracţionalităţii, nu scazi pedepsele, ci le măreşti. Probabil, cei care au hotărât aşa, au fost prevăzători. ”

Mult mai probabil este că autorii noului Cod Penal au dorit să se sincronizeze cu noile tendinţe europene care iau distanţă faţă de ideea justiţiei retributive, străduindu-se să relativizeze ideea de pedeapsă şi să perfecţioneze mijloacele de prevenţie. În acest spirit, pedepsele sunt tot mai mici, condiţiile de detenţie din ce în ce mai bune, dar simultan sporeşte expunerea publică a celui acuzat.

În varianta românească, se produce acest spectacol mediatic foarte gustat, menit să prevină societatea asupra consecinţelor faptelor de corupţie. Dacă retributivismul pune accent pe valoarea morală a pedepsei, prevenţionismul se ocupă de valoarea ei utilitară. În paranteză fie spus, Monica Macovei şi Sever Voinescu au părut mai curând partizani ai ideii retributive când au propus eliminarea prescrierii pedepsei în caz de omor. E un fel de a spune că cine ucide nu are drept de iertare. Crima şi pedeapsa sunt inseparabile. Dar ei au mers în contra curentului. Întregul Cod Penal exprimă o relaxare utilitară care aşează în centrul preocupărilor ”binele societăţii” ca întreg.

Numai că lucrurile au dobândit în ultima vreme un aer extrem de ciudat. Condamnaţii pentru fapte de corupţie se bucură de un regim de detenţie extrem de indulgent, au acces la internet, lansează petiţii, ţin bloguri, pe scurt, participă la dezbaterea publică şi, odată ce au reuşit să se elibereze, sunt invitaţi la solemnităţi publice ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ideea recuperării şi reinserţiei sociale funcţionează pervers, căci conservă prestigiile neatinse.

Intrând în amănunte, sistemul penal românesc pune prea mare accent pe ceea ce se cheamă prevenţie pozitivă (”spectacol” mediatic cu scopul oprobriului public etc), neglijând prevenţia negativă, care ar pretinde izolarea reală a condamnatului şi excluderea lui din societate.

Întorcându-ne de unde am plecat, dacă omul prins în cătuşe şi încadrat de gardieni nu mai resimte ruşine, sistemul nu funcţionează. ”Îmi asum destinul” mai spusese Elena Udrea cu un aer de tragediană. În ochii acestor persoane justiţia nu pare să aibă nicio logică proprie, fiind doar unealta destinului, ceea ce ne îndeamnă să credem că teoria juridică a prevenţiei pozitive are serioase lacune. Anumite principii şi procedee ar trebui poate repuse în discuţie.