Despre rolul pozitiv al uitării

Se spune că „poporul care îşi uită trecutul este condamnat să-l retrăiască”. Atribuită lui Winston Churchill, această frază este citată cu insistenţă de toţi aceia care deplâng dificultatea societăţilor noastre de a transmite experienţa trecutului sub forma unei cunoaşteri de natură morală. Există şi o bună versiune românească: „Cine uită nu merită!”. Fraza lui Nicolae Iorga care trona pe clădirea Institutului de Arhitectură din Bucureşti în timpul demonstraţiilor din Piaţa Universităţii pica cât se poate de fericit la începutul anilor 90, când experienţa tragică a regimului comunist abia începea să fie scoasă la lumină şi arhivată în cărţi, filme şi antologii de istorie orală. Apăruse pe atunci şi revista „Memoria”, la televiziunea publică se iniţiase un serial fără precedent despre ororile închisorilor comuniste, intitulat „Memorialul Durerii” şi, ca niciodată în trecut, se vorbea despre virtuţile salvatoare ale unei culturi a memoriei.

Preocuparea insistentă pentru „memorie” fusese iniţiată în Occident cu mai multe decenii înainte, cu o amploare şi o intensitate duse până la îndoială de sine. Alain Finkielkraut, de pildă, a vorbit la un moment dat despre „memoria zadarnică” care ar risca să aşeze crimele trectului în orizontul exclusiv al cunoaşterii şi comemorării.

Despre uitare se vorbeşte, în schimb, foarte puţin şi mai mult în termeni negativi. Şi totuşi uitarea este bine cunoscută pentru virtuţile ei terapeutice, după cum probabil că nu totul merită să fie păstrat şi că memoria îşi are exigenţele ei elective. „Selecţia timpului” înseamnă deopotrivă uitare şi amintire. În orice caz, în istoria modernă a României relaţia româno-maghiară pare să facă parte din categoria faptelor care prin comemorare ritualică ar provoca mai curând urmări negative. Avem destule exemple dintre cele mai recente în care reamintirea faptelor de odinioară produce nu o reflecţie curativă, ci dimpotrivă o nouă mobilizare pătimaşă. Uitarea pare în schimb, în ciuda preţului plătit, să aibă consecinţe dintre cele mai favorabile.

Un sondaj realizat de IRES în preajma zilei de 15 martie, când maghiarii sărbătoresc revoluţia de la 1848, sugerează rolul politic pozitiv pe care, paradoxal, ar putea să-l joace amnezia colectivă. Sondajul pune această întrebare: „Din punctul dumneavoastră de vedere, cum sunt următoarele ţări pentru România?” Urmează o listă de 13 ţări dintre care Ungaria a întrunit cele mai multe aprecieri negative. 41% din participanţii la sondaj susţin că Ungaria este „mai degrabă duşman” pentru România şi, pentru ca proporţia să fie mai grăitoare, să arătăm că pe locul al doilea se află Rusia percepută ca duşman de 27%. Aşadar, aproape jumătate dintre români percep Ungaria ca pe un duşman, un procent aproape egal (42%) o consideră prietenă, 9% nici prietenă nici duşman.

Dar mult mai grăitoare sunt grupele de vârstă şi cele legate de nivelul de instrucţie. Pe măsură ce scade vârsta, scad şi aprehensiunile faţă de unguri. Peste 52% din cei peste 65 de ani îi percep pe unguri ca nişte duşmani şi apoi procentul scade progresiv pentru ca în grupa de vârstă 18-35 de ani, numai 35% să manifeste temeri faţă de Ungaria. Explicaţia cea mai probailă este că amintirea celui de-al Doilea Război Mondial şi a cedării Ardealului de Nord, s-au estompat dacă nu cumva au fost uitate în bună măsură. Nici trecutul mai îndepărtat nu mai are aceeaşi putere evocatoare pentru noile generaţii, educate tot mai superficial. De altfel rolul educaţiei (memoriei) este bine pus în lumină de clasamentul pe grupe de instrucţie.

Cei mai educaţi sunt cei mai dispuşi să-i privească pe unguri cu suspiciune, iar cei care nu au nicio şcoală sau care au absolvit cel mult 8 clase sunt cei mai încrezători. E clar aşadar că şcoala, care instruieşte cu privire la trecutul istoric, întreţine temerile faţă de maghiari. Contează însă mult şi natura educaţiei. Cei mai suspicioşi faţă de unguri sunt cei cu studii medii, procentul aprehensiunilor scăzând din nou la cei cu studii superioare, deşi nu până la nivelul celor lipsiţi complet de instrucţie. Educaţia mai avansată pare să abată întrucâtva forţa distructivă a sentimentelor colective, dar amnezia (asociată cu pura ignoranţă) produce, în schimb, o uşurare fără egal.

Nu e o constatare fericită, căci pune la îndoială idealul însuşi al emancipării prin cunoaştere. Dar dacă societatea românească nu va reuşi să evolueze prin cultură, nu-i rămâne decât să se salveze prin uitare.