Despre justificările violenţei

Politica românească aduce cu firea slabă a unui narcoman care după o scurtă perioadă de dezintoxicare se întoarce furtiv la vechile sale deprinderi. Tensiunea abstinenţei a fost prea grea.Celula nervoasă slabă a cedat şi respectul de sine s-a prăbuşit la rândul său în schimbul unei fericiri de o clipă. În orice caz, preşedintele pare să fie din nou în largul său.

După toate comentariile publice din ultimile săptămâni, se pare că totuşi nimeni nu e fericit cu această reizbucnire a conflictului. Partizanii preşedintelui acceptă şi ei cu greu izbucnirile triviale ale preferatului lor, dar se consolează cu gândul că cel puţin preşedintele „are dreptate”. Dacă simpatizanţii USL se consideră acoperiţi moralmente de faptul că iniţiativa a aparţinut mereu preşedintelui, ceilalţi au o justificare mai subtilă: Da, admit ei, preşedintele greşeşte în formă, dar în conţinut spune adevărul.

Aici se ascunde însă o problemă mai mare. E posibil să ai dreptate în forme dezavuabile?

De fapt, în sens radical, e problema revoluţiilor. Fiecare radical a crezut că poate justifica violenţa şi la rigoare crima prin adevărul de fond al luptei sale. În trecut ghilotina franceză, apoi epurarea leninistă şi stalinistă, purificarea nazistă şi, în fine, terorismul contemporan de toate nuanţele. Absolut toţi combatanţii se simt îndreptăţiţi în acţiunile lor de un adevăr mai cuprinzător. Ceea ce îi caracterizează pe revoluţionari în primul rând este că „au dreptate” şi, în virtutea acestui fapt, nu pot fi opriţi şi nimic nu este cruţat.

Pare exagerat. Dar numai cât priveşte proporţiile. Lumea politică românească e atât de meschină şi de măruntă, încât din fericire nu poate genera iluminaţi, dar problema relaţiei dintre fond şi formă se pune totuşi cu cea mai are acuitate.

Cum spuneam, politica românească este sub-mediocră, dar am văzut ivindu-se cu toate acestea în ultimii doi-trei ani un mic cerc de „proprietari ai adevărului” care cred în sinea lor (şi în 2011 au spus-o şi public) că orice procedeu e justificat pentru a conserva puterea „adevărată” a preşedintelui. Nu preşedintele conta aici, unii dintre aceşti duri militanţi îl criticaseră de multe ori, ci adevărul pe care acesta l-ar întrupa.

Să mai spunem că tipul acesta de gândire e riscant? Că încurajează fanatisme debile? Pentru că aceste fanatisme nu pot încuraja decât o mică revoluţie diformă, în care toată societatea este judecată reducţionist după un singur criteriu. Aşa cum Freud în versiunile vulgarizate păruse să spună că sexualitatea e totul şi că explică totul, tot aşa astăzi posesorii „adevărului” susţin inflexibil că DNA este totul şi lupta pentru procurori explică totul de la starea deplorabilă a spaţiului public, lipsa investiţiilor străine, decăderea şcolii şi până la mizeria sistemului sanitar. Ceva este adevărat, cu siguranţă, aşa cum nici duşmanii cei mai neîmpăcaţi ai psihanalizei nu puteau nega sexualităţii un rol devastator, dar a reduce totul la o echipă de procurori este o simplificare care pune, de fapt, în umbră abordările potrivite.

Dacă ar fi adevărat „adevărul” intransigenţilor, atunci el ar trebui susţinut cu toată puterea, inclusiv prin anularea mecanismului democratic al alegerilor. Şi nu sugerase cineva chiar acest lucru?

Dar dacă refuzăm din principiu aceste consecinţe ale gândirii „adevărate”, căutând soluţii moderate şi potrivite pentru fiecare problemă în parte, atunci cum am mai putea justifica violenţa?