Despre candidatura Monicăi Macovei

Intenţia Monicăi Macovei de a candida în alegerile prezidenţiale a pus din nou în lumină o mare confuzie. Morala singură nu poate constitui o politică. Rezumând, proiectul politic al deputatei europene aşează în centrul său combaterea corupţiei, din care ar rezulta apoi toate beneficiile pe care şi le-ar dori o societate. Am mai arătat şi cu altă ocazie că destui dintre prietenii fostului ministru al Justiţiei manifestă o viziune reducţionistă asupra societăţii: ar fi destul ca oamenii să aibă o riguroasă conduită etică pentru ca prosperitatea să se abată asupra lor. Uneori doctrina aceasta capătă nuanţe caricaturale: ”combateţi corupţia - se spune - şi vor veni investiţiile străine cu alaiul lor de beneficii directe şi indirecte”. Este greu să nu întrezărim aici viziunea magică a indigenilor din insulele Oceaniei din epoca colonizării lor. Ideea mai generală este că ar fi suficient să adopţi în mod riguros o serie de proceduri (ritualuri) pentru ca bunăvoinţa lumii să se abată, în cele din urmă, asupra ta. Unii construiau bunăoară avioane (păsări) după chipul celor văzute pe cer cu speranţa că într-o zi acestea, atrase de imaginea celor de jos, vor consimţi să coboare în rândul lor.

Într-un sens limitat, ceea ce spune Monica Macovei este perfect adevărat: dacă banii publici nu se scurg prin mită în buzunare private, administraţia ar putea avea mereu mai multe fonduri pentru alte proiecte care s-ar înşirui pe o spirală ascendentă. Acest adevăr trebuie reţinut, dar el nu poate fi cu adevărat centrul iradiant al unei politici, pentru simplu fapt că politicile sunt cu totul altceva. Unii susţin astăzi că marea şi unica prioritate a momentului este crearea statului de drept. În realitate statul de drept fără politicile potrivite nu crează mai multă prosperitate şi justiţie socială, nu antrenează de la sine o educaţie mai bună şi nici o asistenţă medicală mai cuprinzătoare. Mai mulţi bani la buget sunt o condiţie minimală, dar politicile ne arată la ce şi cum trebuie folosiţi aceşti bani. Un guvern perfect etic fără un program bun este un guvern egal cu zero.

Ar trebui să înţelegem că statul de drept nu e un scop în sine, ci condiţia de existenţă a unei societăţi funcţionale şi că lucrurile trebuie abordate simultan. Un om politic este chemat să propună politici pe care să le pună în aplicare în condiţiile statului de drept. Integritatea ar trebui transformată într-o condiţie implicită a funcţiei publice şi nu expusă ca scop în sine sau condiţie suficientă. Putem înţelege că exasperarea din ultimii ani a provocat tot felul de exagerări şi că, inevitabil, tot vorbind despre corupţie, aceasta a părut să devină singurul inamic al societăţii româneşti. În realitate mai sunt destui duşmani cel puţin la fel de redutabili, cum ar fi bunăoară incompetenţa, lipsa de iniţiativă şi de curaj, incapacitatea de a gândi pe termen lung sau nestatornicia. Un adevărat om politic ar trebui să încorporeze tema etică în textura proiectelor sale şi să pună în evidenţă în primul rând proiectele sale sociale şi economice pe termen lung.

Să mai spunem că integritatea funcţiei publice şi combaterea corupţiei nu ar trebui abandonate şi că sunt obiective de primă importanţă? Să mai spunem că reflecţiile acestea nu diminuează meritele Monicăi Macovei de ministru al Justiţiei şi că nu îi contestă în niciun fel dreptul de a candida în alegerile prezidenţiale? Prudenţa ne îndeamnă să o facem, dar repetăm faptul că etica singură nu face o politică. Etica premerge politicului şi cu siguranţă îi supravieţuieşte. Dar fără politici precise în domeniul educaţiei, sănătăţii, economiei (şi bineînţeles justiţiei !), fără o viziune mai generală şi cuprinzătoare asupra societăţii integritatea singură nu poate decât să perpetueze precaritatea. ”Va fi oricum mai bine”, s-ar putea spune, dar, sceptici fiind cu privire la natura umană, nu putem să nu întrezărim că săraci, cinstiţi şi hrăniţi cu idei înălţătoare mai devreme sau mai târziu ne va cuprinde invidia. Migraţia masivă, kitsch-ul şi însăşi corupţia se nutresc adesea din invidia faţă de societăţile occidentale. Dacă societatea românească aşteaptă să vină investiţiile străine întocmai ca melanezienii invocaţi mai sus, mai devreme sau mai târziu, invidia şi resentimentul vor copleşi din nou toate conduitele morale.

E clar de aici că un proiect politic adevărat trebuie să fie în primul unul al hărniciei bine direcţionate şi nu unul al eticii suficiente. Un om politic adevărat este un om care face şi care propune proiecte practice şi nu un creator de ordine morală.

Proiectul Monicăi Macovei, aşa cum s-a desprins el din toate declaraţiile sale din ultimii ani, pare să sufere de un grav reducţionism. Nu se poate nimic fără etică, desigur, dar a vorbi despre combaterea corupţiei ca despre un izvor aducător de bunăstare este ca şi cum am practica o psihanaliză vulgară care explică toate faptele prin obsesiile noastre sexuale. Putem găsi de fapt nenumărate modele de reducere abuzivă la ”unu”, dar toate - şi acesta este aspectul cel mai semnificativ - sunt însoţite de o mare dorinţă de rigoare şi, în cele din urmă, de un inevitabil fanatism.

În sfârşit, se strecoară în discursul acesta eticist ideea că norma morală ar putea iradia de la un preşedinte ca de la o divinitate coborâtă pe pământ. Aşezat în centrul vieţii politice ca un monarh, preşedintele (în fine cu adevărat moral!) ar funcţiona ca un reper absolut.