Democraţia defectă

Congresul Partidului Popular European de la Bucureşti şi manifestaţia ultranaţionalistă mamut de pe marele stadion au scos în evidenţă eroarea supremă pe care mulţi analişti o comit când evaluează prestaţiile clasei politice româneşti.

Marea neînţelegere care marchează bună parte din aceste evaluări vizează natura reală a formaţiunilor care alcătuiesc USL. Această natură a rămas multă vreme escamotată, între altele, de tradiţiile anticomuniste, de mult abandonate, ale PNL.

A mascat-o multă vreme şi apartenenţa încă neamendată a principalelor formaţiuni ale USL la familiile lor europene, la cea liberală a PNL, ca şi includerea şi menţinerea, ambele inexplicabile, a unui PSD de tip PCR-ist, niciodată reformat, la Partidul Socialist European.

A ascuns-o, în fine, unsurosul new-speach al lui Victor Ponta, al cărui discurs orwellian, spre deosebire de limbajul mai agresiv ultranaţionalist al colegilor săi de alianţă, este, cel puţin formal, politic corect şi trebuie analizat uneori cu atenţie, spre a i se detecta neadecvarea profundă la democraţie.

În fine, a tăinuit-o insistentul recurs la argumentul „milioanelor de voturi” anti-Băsescu, al ”poporului este cu noi” practicat la Antenele voiculesciene de foarte multă vreme, iar mai nou şi pe stadion, de către marele specialist în limbă engleză al USL, Crin Antonescu.

Intelectualii „critici”, faţă cu versiunea locală a Fermei Animalelor

Acest discurs propagandistic, axat pe „voturile celor 7,5 milioane” şi pe „majorităţi” în legătură cu referendumul care urma să valideze demiterea preşedintelui Traian Băsescu, a reuşit să le ia ochii până şi unora dintre intelectualii români. Specatocolul stadionului l-a trezit mai nou pe Michael Shafir. Dar nu puţini dintre ei continuă să fie orbiţi de pasiuni, veleităţi, resentimente şi uri, nu doar contra lui Băsescu.

Ani la rând, o întreagă oştire de gânditori „critici” a insistat să alarmeze societatea civilă românească, să-i denunţe public pe „intelectualii lui Băsescu” şi să lanseze semnale de avertisment împotriva „dictaturii”, a unui prezumtiv antieuropenism şi ultranaţionalism ale preşedintelui.

Puţini dintre ei s-au mirat ori au criticat, fie şi sotto voce, alianţa contra naturii dintre PNL şi PSD, deşi ştiau că-i sperie pe toţi liberalii veritabili, din România şi din Europa, nemulţumindu-i totodată pe toţi social-democraţii autentici de oriunde. Cei mai mulţi dintre intelectualii antiprezidenţiali au salutat-o sau au tăcut chiar şi când USL s-a auto-descalificat democratic, prin includerea în rândurile ei a partidului „securistului cel bun”, după cum l-a numit Antonescu pe Voiculescu.

Sensul în care se deplasează struţo-cămila

Or, a fost clar că această alianţă nu se va putea fundamenta teoretic şi ideologic în veci pururi. Limpede ar fi trebuit să fie, de la bun început, şi faptul că struţo-cămila uniunii liberalo-socialiste nu e şi n-a fost niciodată explicabilă sau justificabilă democratic.

O frăţie politicianistă menită să împiedice accesul României la o democraţie deplină, la statutul unui stat de drept cu o justiţie realmente independentă şi capabilă să asigure domnia legii, îşi are, desigur, rostul ei într-o ţară ex-comunistă. Dar legitimitate democratică n-are.

Deşi stadioanele au fost întotdeauna temple mult îndrăgite de toate mişcările şi regimurile totalitare, de toţi promotorii cultului personalităţii, de nazişti, ceauşişti ori maoişti, veritabila natură a alianţei USL-iste s-a revelat înainte de adunarea maselor de pe fostul 23 August. Ea s-a devoalat înaintea urletelor anti-europene ale şefului PNL de pe acest stadion. A trădat-o nu doar voiculizarea şi becalizarea liberalilor şi social-democraţilor, ci, înainte de orice, dispreţul faţă de libertatea instituţionalizată pe care liderii USL l-au afişat sistematic înainte şi după eşuata tentativă de demitere a preşedintelui.

Acest dispreţ vizează în mod incontestabil democraţia liberală, normele şi principiile statului de drept, care o diferenţiază de tiraniile majorităţii şi de aşa-zisele democraţii populare, cum se numeau dictaturile comuniste. Acest dispreţ e, în mod natural, şi o desconsiderare a tuturor exponenţilor societăţilor deschise, a liderilor occidentali care susţin în mod firesc idealurile democraţiei liberale şi depistează fără probleme tentativele, oricât de bine camuflate, de a o eroda cu instrumentele democraţiei.

Accident? Sau sistem?

În acest context, vituperările xenofobe şi antieuropene ale lui Antonescu, ale Antenei 3 şi ale altor demnitari USL-işti nu par defel circumstanţiale şi accidentale şi nici dictate oportunist de poziţia pronunţat şi ferm pro-europeană a lui Traian Băsescu. Ele se configurează ca fiind sistemice şi restauratoare în termenii naţional-comunismului ceauşist pe care l-au servit direct unii din liderii USL, precum Voiculescu şi mulţi alţi securişti şi turnători, deveniţi, după 1990, din lachei ai poliţiei politice a statului totalitar, corifei ai capitalismului mafiot.

Încât, spre deosebire de gruparea lui Mihai Răzvan Ungureanu şi de PDL, un partid de centru-dreapta cu multe umbre şi prea puţine Monica Macovei, formaţiunile care alcătuiesc USL nu constituie o viabilă şi veritabilă alternativă democratică de stânga. Alianţa antonesciano-voiculesciano-pontocrată are toate datele să rămână, vai, până la reformarea şi deparazitarea ei, un veritabil monstru anti-democratic, o extremă deghizată, o sinistră construcţie anti-democratică, anti-occidentală şi anti-europeană.