Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrîneţea ar putea…

(…) adică eu, la 80 de ani, de ce să nu mai pot creşte, cînd şi bătrînul Chomolungma creşte! - nu se întreabă ci exclamă, pur şi simplu, cu provocatoare uimire, Nora Iuga pe coperta din spate a ultimului ei volum de proze, intitulat "Blogstory”.

Nici Chomolungma şi nici Nora Iuga nu sunt atît de bătrîni pe cît s-ar crede. Cel mai înalt munte n-ar creşte dacă n-ar face parte dintr-unul din cele mai tinere masive ale Terrei, iar Nora Iuga, marea doamnă a poeziei româneşti, cum o supranumesc publiciştii, în cronicile la volumele apărute în Germania, n-ar fi ea însăşi dacă la cei 80 de ani împliniţi nu ne-ar surprinde cu un nou acces de juvenilă vioiciune creatoare, cu o inedită coregrafie literară, intelectual-afectivă, în spaţiul aşa zis virtual al blogosferei.

Cum îi este obiceiul şi cum încă îi stă bine, Nora Iuga evoluează şi de astă dată, cu ştiuta ei graţie, pe muchia subţire dintre genuri şi registre discursive.

Scrisorile expediate unor prieteni vii ori trecuţi în nefiinţă, devin pe alocuri portrete literare, declaraţii de prietenie sau amor, precum epistola către Nino, defunctul ei soţ, poetul George Almosnino.

Dar aceleaşi misive, aidoma unor naturi moarte, pun pe tavă felii de viaţă zemoase, proaspete, în pofida trecutului din care au fost tăiate: Mai ştii plimbările noastre pe jos pîn’la aeroport, să vedem avioanele cînd n-aveam bani să luăm autobuzul, mai ştii nopţile cu Lorca?

Dacă scrisorile ghidează cititorul prin galeria de portrete ale fiinţelor fixate în amintirile scriitoarei, fragmentele memorialistice conţin nu doar consemnarea unor stări de suflet şi de spirit, ci şi note şi impresii din călătoriile pe continent şi peste Ocean, secvenţe din sejururile repetate la Berlin, la Literaturhaus ori la DAAD, în case de creaţie, precum cea de la Edenkoben, locuri pe unde au mai poposit şi alţi autori români.

Recentul volum al Norei Iuga, elaborat în afara oricăror constrîngeri tematice sau stilistice, este un produs hibrid. Experienţa, conştient asumată, este consemnată cu falsă naivitate: Cartea asta chipurile, un blogstory, e mai degrabă în loc de, se vrea jurnal de călătorie şi nu e, se vrea confesiune şi nu e, se vrea jurnal şi nu e, se vrea epistolar şi nu e, se vrea provocare şi nu e. Cartea asta: Ghici ciupercă ce-i?

Răspunsul este mai simplu decît autoarea şi l-ar fi dorit: ce altceva decît literatură.

Cum de altfel indică scurtul prolog al volumului, publicat la "casa de pariuri literare”, semnat de un cristian, administratorul unui "proiect” ( cuvîntul cel mai la modă, devenit inevitabil) intitulat "Literatura română scrie pe mine”.Cu această carte Nora Iuga devine cel mai vîrstnic scriitor român cu blog.

Cu sau fără blog, Nora Iuga îşi rămîne fidelă sieşi prin inepuizabila capacitate de a se reinventa cu inteligenţă şi umor, spirit de frondă şi talent, cu o vervă pe care tinerii o admiră, dar pentru care unii ( mai mult sau mai puţin vîrstnici) o şi invidiază. În literatură, Nora Iuga aplică dezinvolt şi cu succes formula anti-aging (şi aceasta, în mare vogă).

Blogstory-ul, ivit şi din înfrîngerea unei frici infantile a autoarei faţă de orice fel de butoane şi automate, culminînd, la maturitate, cu frica de laptop (botezat Saddam, că prea m-a chinuit) este şi victoria asupra unei anxietăţi mai profunde: Se pare că nu vîrsta e cea care te face impotent, ci frica de a te dovedi impotent.

Aşa stînd lucrurile, cartea Norei Iuga ar putea oferi un răspuns ferm dubitativului adagiu francez- Si jeunesse savait, si vieillesee pouvait/ Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrîneţea ar putea.

Riposta Norei Iuga ar putea fi: Bătrîneţea nu numai că ştie dar şi poate.

Atâta doar că cine o cunoaşte şi citeşte pe Nora Iuga este imediat tentat să obiecteze: de bătrîneţe , nici pomeneală!