Culorile de pe drapel

Nu sunt prea mulţi români care să arboreze drapelul în faţa propriei case. Din ce motive nu se ştie prea bine: poate o pudoare provocată de emfaza vechiului regim; poate o neîncredre în sine sau poate o inabilitate de a utiliza spaţiul public pentru exprimarea propriilor sentimente.

E de cercetat. Dar nu e de ignorat ipoteza cromatică. Culorile nu sunt cele mai reuşite! Nu roşul, nu galbenul, nu albastrul în sine, ci nuanţele care sunt cel mai frecvent reproduse. Ştim prea bine câte feluri de roşu, de galben sau de albastru există! O reuşită combinaţie ar pretinde o selecţie atentă a nuanţelor potrivite, cu atât mai mult cu cât aceste culori sunt foarte dificile şi nu sunt deloc uşor de alăturat.

Or, drapelele afişate cel mai adesea sunt probabil cele mai ieftine variante, aşa cum reies ele după o licitaţie publică. Când s-au organizat, de exemplu, licitaţii pentru manuale, editurile au propus preţuri inimaginabil de mici, iar rezultatele au fost descurajante. Noile manuale, care ar fi trebuit să fie fructul minunat al reformei, erau nişte broşuri pipernicite pe hârtie proastă. Tirajele respirau o pauperitate umilitoare, cu atât mai mult cu cât părinţii scot bani grei din buzunar pentru şcoală, în ciuda gratuităţii ei. În loc să cumpere un manual frumos, care respiră demnitate, părinţii achiziţionează an de an o mulţime de tipărituri nedemne cu diferite titluri: culegere, îndrumar, manual, exerciţii, şamd.

E clar că lipseşte un standard minim, o exigenţă obligatorie, sub care nu ar trebui să se coboare niciodată. Şi nici măcar nu se poate spune că piaţa decide: căci dacă ar fi să aleagă în mod liber, majoritatea ar alege, cu siguranţă, manualul cel mai frumos tipărit.

Problema e că standardul şi preţul coboară din pricina restricţiilor impuse de la minister, care sunt concepute în aşa fel, încât să câştige cât mai mulţi de pe urma tipăriturilor didactice, în pofida calităţii lor. Căci nu doar înfăţişarea lor este umilă, ci şi conţinutul. De multe ori, viteza industrială cu care sunt produse lasă loc la o mulţime de greşeli.

Profesorul explică că rezultatele de la finele culgerii sunt eronate şi că nu trebuie luate ca literă de lege. Şi, ca remediu, propune o altă culegere. Până când se descoperă şi în aceasta greşeli. Se înţelege că, în cele din urmă, are de pierdut demnitatea şcolii, dacă acest lucru mai contează.

Cu drapelele se întâmplă probabil la fel. Firmele care obţin comenzile sunt cu siguranţă marile câştigătoare dintr-o competiţie organizată strâmb; în absenţa oricărei exigenţe publice, ele recurg la coloranţi ieftini şi soluţii facile. Orice magazin de vopseluri se oferă să creeze pe computer nuanţele dorite, numai producătorii de drapele utilizează mereu aceiaşi jalnici pigmenţi.

Toată lumea pare să ignore un lucru: Constituţia nu precizează nuanţele care urmează să fie folosite. Ea permite aşadar un spaţiu larg de manevră. S-ar putea obiecta că libertatea de interpretare duce la abuzuri, aşa cum istoria recentă ne-a dovedit de atâtea ori. Este o recomandare serioasă. Se poate alege varianta în care Constituţia sau mai curând legea dedicată drapelului să codifice strict nunaţele folosite. Firmele care produc drapele, autocolante şi tot felul de alte obiecte marcate „tricolor” ar fi obligate să respecte codurile convenite.

Dar, prin comparaţie cu varianta actuală, e mai bună totuşi libertatea alegerii. Am putea avea pe piaţă drapele urâte şi drapele frumoase şi lumea ar vedea diferenţa, încetând să mai creadă că simbolurile patriotice sunt prin natura lor plicticoase. Se va vedea că nu patriotismul şi simbolurile naţionale sunt cauza căscatului, ci emfaza ieftină şi urâtul.