1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Copiii securiştilor, copiii naziştilor

Petre M. Iancu20 ianuarie 2013

O parte din nenorocirile abătute asupra României ar fi putut fi evitată. Ar fi fost nevoie - şi mai e nevoie încă - de lustraţie. Dar şi de o mână de ajutor acordată unora din copiii de nomenclaturişti şi securişti.

https://p.dw.com/p/17NmQ
La Auschwitz-Birkenau
La Auschwitz-BirkenauImagine: picture-alliance/dpa

Unii dintre ei au vrut sau vor în continuare să se despartă în mod onest şi radical de regimul totalitar confecţionat de părinţii lor. Dar n-o pot face toţi, fără ajutor, din eforturi proprii de felul celor, enorme, de care s-a vădit capabil Vladimir Tismăneanu.

Chestiunea nu e nouă. Germania post-nazistă s-a confruntat şi se mai confruntă chiar şi acum cu ea, la aproape 70 de ani de la finalul conflagraţiei mondiale. Sunt celebre cazurile unora dintre progeniturile criminalilor de război nazişti care şi-au asumat riscuri majore, s-au văzut împroşcaţi cu noroi, izolaţi de familii, ţintuiţi la stâlpul infamiei de rude şi vecini, pedepsiţi în fel şi chip pentru curajul lor.

Süddeutsche Zeitung a reluat recent istoria neînţelegerilor majore dintre actual şef al Partidului Social-Democrat din Germania, Sigmar Gabriel, şi tatăl său, un nazist convins, care a murit în cecitatea lui inconturnabilă.

Gabriel, pe care adversarii politici l-au atacat dur, sub centură, înfierându-l că şi-ar fi părăsit tatăl la greu pe când părintele său se lupta cu moartea, nu e un caz unic. Şi urmaşii altor nazişti sau slujitori celebri ai regimului nazist, precum Rommel sau Filbinger au devenit ţinta unor atacuri similare.

Soarta cea mai dură a avut-o Niklas Frank, fiul fostului guvernator nazist al Poloniei, un om al cărui divorţ interior de trecutul criminal al părinţilor săi s-a dovedit total, definitiv şi irevocabil.

Un documentar realizat în coproducţie, germano-israeliană, difuzat acum câteva luni de televiziunea publică din Republica Federală reia destinul unora dintre copiii şi nepoţii marilor asasini. E vorba de Rainer Höß, nepotul fostului comandant al lagărului Auschwitz, Rudolf Höß, precum şi de descendentele lui Himmler, Göring şi Göth, ultimul fiind criminalul nazist „imortalizat” de „Lista lui Schindler”.

Dincolo de hotărârea foarte discutabilă a unora dintre aceşti urmaşi de a se steriliza, (pentru a „nu da viaţă unor monştri” de felul înaintaşilor lor) se degajă din această peliculă greutatea imensă a sarcinii care-i confruntă pe aceşti oameni. Misiunea de a-şi asuma identitatea şi numele de familie şi de a duce totuşi, în pofida lor, o viaţă cât de cât normală pare aproape imposibilă. În faţa unei probleme părând să trimită le nerezolvabila cvadratură a cercului nu puţin cedează nervos.

Opţiunea radicală pare a fi la îndemâna celor mai mulţi. Unii aleg loialitatea totală cu ascendenţa lor criminală. Alţii, dimpotrivă, despărţirea şi răfuiala ofensivă cu ascendenţa lor criminală.

Unii rămân captivi ai logicii rasiste, iar sterilizarea li se pare o alternativă deşteaptă, ca şi cum rădăcina chestiunii ar fi aşa cum au văzut-o doctrinarii nazişti, de ordin genetic. Alţii înţeleg că trebuie să se ferească de himerele puse în circulaţie de ideologiile totalitare.

Nu mult altfel stau lucrurile în România. Sau în afara ei, în cazul copiilor emigraţi ai foştilor securişti sau nomenclaturişti ai regimului comunist instalat la Bucureşti după război de tancurile sovietice cu complicitatea cozilor de topor locale.

Cât de dificilă e situaţia odraslelor celor care au profitat cândva din plin de pe urma crimelor regimurilor totalitare reiese şi din recent publicatul volum intitulat Lumea secretă a nomenclaturii. Dincolo de amănuntele incontestabil interesante pentru istoria comunismului românesc pe care le livrează această carte semnată de Vladimir Tismăneanu, aflăm din ea chestiuni extrem de importante despre puterea de seducţie a utopiilor care au însângerat veacul al XX-lea. Şi despre consecinţele sângeroase acestei puteri.

Cartea lui Vladimir Tismăneanu merită citită. Şi nu doar de către specialişti. Şi nu doar de către cei vizaţi direct.

În măsura în care îşi manifestă dorinţa de a depune mărturie, de a sluji astfel democraţiei şi de a se angaja în acest fel pentru libertate, aceşti oameni care s-au disociat radical de ticăloşia părinţilor lor ar trebui să le vorbească în şcoli copiilor şi studenţilor în facultăţi.

Fiindcă într-o Românie în care PCR a supravieţuit nereformat şi se află, rebotezat, odată în plus la cârma ţării, fără asemenea recapitulări fecunde ale cataclismului comunist vom fi condamnaţi permanent să repetăm trecutul.