Creşterea bugetului pentru armată

Ideea creşterii bugetului pentru armată pluteşte în aer de mai multă vreme şi este inspirată direct de noua politică americană. În sânul NATO, americanii s-au pronunţat tot mai insistent, în ultimul deceniu, pentru împărţirea responsabilităţilor, ceea ce presupune şi o creştere a bugetelor militare. SUA a continuat să aloce sume mari armatei, plasându-se, în date absolute, pe primul loc în lume, urmate de China, care alocă armatei mai mult decât Marea Britanie, Franţa şi Germania la un loc (IHS Jane’s).

Ca tendinţă generală, în ultimele două decenii, ţările NATO au scăzut foarte mult bugetele destinate armatei, ceea ce ar putea duce pe viitor la o schimbare a raportului în favoarea ţărilor non-NATO. Potrivit datelor Băncii Mondiale, în Germania, de exemplu, începând din 1988, cheltuielile militare au scăzut constant de la 2,5% din PIB la 1,3%. Franţa care aloca armatei peste 3,5% din PIB în 1989 a ajuns la 2,2 % în 2014, dar la un un nivel aproximativ egal cu Germania, în date absolute. În aceeaşi perioadă, Marea Britanie a redus la rândul ei bugetul de apărare de la 4% la 2,2%.

Noile ţări admise în NATO ca Polonia sau România au fost mult mai constante în alocărilor lor, deşi curba este şi în aceste ţări descendentă. Polonia aloca armatei în 1999, anul admiterii sale în NATO, 1,92% din PIB, pentru a creşte în 2007 la 2,02% şi a scădea apoi, treptat, la 1,78% în 2014.

România, care a manifestat la fel ca Polonia un mai mare entuziasm pentru NATO şi parteneriatul cu SUA decât ţări ca Ungaria sau Cehia, nu a reuşit totuşi să păstreze acelaşi ritm. În 2004 când era admisă în NATO, România aloca armatei 2,02% din PIB, dar apoi a scăzut tot mai mult până la 1,3% în 2014. În anul cel mai greu sub raport bugetar 2010, bugetul armatei era de 1,27% din PIB.

Problema nu este numai procentul din PIB, ci mai ales nivelul scăzut în date absolute, care a împiedicat România să se doteze cu armament modern pe măsura nevoilor sale. În acest context, americanii au cerut partenerilor lor să-şi sporească contribuţia proprie şi să cheltuiască mai mult. Încă din prima parte a anului 2014, în urma vizitei unor emisari americani, guvernul de la Bucureşti promitea să sporească cheltuielile militare până la 2% din PIB. Postura tot mai ofensivă a Rusiei a fost circumstanţa care a provocat o schimbare de optică mai ales în ţări ca Polonia sau România aflate la frontiera de est a Europei. În linii mari, s-a spus că românii ar trebui să-şi creeze propria capacitate de răspuns în cazul unei agresiuni şi să nu se bazeze în exclusivitate pe americani. Preşedintele Barack Obama a promis o alocare suplimentară pentru dispozitivele militare din Europa, dar a pretins ca şi europenii să-şi aducă o contribuţie. Deşi nimeni nu vorbeşte la propriu despre un nou război rece, se pare, în orice caz, că ambianţa total relaxată şi plină de speranţe de acum 20 de ani s-a risipit, iar calculele strategice sunt supuse unor serioase revizuiri.

În linii mari, preşedintele Klaus Iohannis asuma programul creşterii bugetului militar încă din perioada campaniei electorale. Prim-ministrul Victor Ponta promitea la rândul său acelaşi lucru. Singurul care insistase însă în mod deosebit asupra subiectului a fost preşedintele Traian Băsescu, care urma, oricum, să iasă din scenă.

Bugetul alocat armatei pentru 2015 a crescut într-adevăr, dar numai cu 0,3% din PIB. Ministrul Apărării Mircea Duşa declara anul trecut că alocările destinate armatei vor ajunge la 2% abia din 2016 sau 2017.

În acest context, au loc consultările de la Palatul Cotroceni. Preşedintele Klaus Iohannis a iniţiat prima sa rundă de consultări cu partidele politice reprezentate în Parlament în tentativa de a obţine un acord politic ferm privind ”creşterea finanţării pentru Apărare la 2% din PIB la nivelul bugetului pentru anul 2017”.

Nu există dispute cu privire la acest subiect, ceea ce este şi bine şi rău. În absenţa dezbaterilor, nici nu şti bine ce gândesc oamenii cu adevărat. În fine, problema nu este acordul politic în sine, ci capacitatea politică de a-l respecta, indiferent de circumstanţe. Acum este vorba de bugetul armatei, dar mâine va fi vorba despre un alt proiect, de unul apt să trezească mai multe entuziasme, şi dacă politica românească nu va fi capabilă să-şi respecte angajamentele în acest caz, nu va fi nici în altul. E vorba în primul rând de testarea consecvenţei şi perseverenţei şi a capacităţii de a proiecta politici pe durate mai lungi de timp.