Congresul PPE de la Bucureşti

În alte împrejurări, organizarea la Bucureşti a Congresului PPE ar fi fost percepută ca un succes remarcabil pentru politica românească. Faptul că unul dintre cele mai mai importante grupuri politice europene, care domină astăzi continentul atât la nivel guvernamental cât şi european, a ales capitala României pentru congresul său anual ar fi trecut drept al doilea succes după summitul NATO din 2008. Militanţii PDL şi preşedintele Traian Băsescu continuă să vadă în acest eveniment o împlinire a politicii lor europene, dar opinia publică a fost brutal despicată în două. Adversarii preşedintelui, care, aşa cum s-a văzut la referendumul de demitere, reprezintă majoritatea covârşitoare a electoratului activ (chiar scăzând toate fraudelor înregistrate), au fost dezamăgiţi de implicarea popularilor europeni.

Desigur că oriunde în Europa stânga politică ar fi rămas relativ indiferentă faţă de un eveniment care nu o priveşte, aşa cum s-a întâmplat la Marseille acolo unde s-a ţinut Congresul PPE anul trecut, mai ales că acolo stânga cu toate orientările ei are o vână puternică, dar în România nu clivajul stânga-dreapta este cel mai important. O dovadă este şi faptul că liderii PDL actuali ca Vasile Blaga au căutat să prezinte Congresul PPE ca pe o izbândă naţională. Ei au făcut liderilor USL amare reproşuri că au organizat în aceeaşi zi o mare întrunire politică proprie. În România funcţionează încă inevitabil un anumit complex al noului venit, al celui încă neacceptat cu totul şi de aceea sosirea unor importanţi lideri europeni la Bucureşti tinde să depăşească semnificaţia pe care ar fi luat-o evenimentul în altă parte. Este o realitate care nu trebuie ironizată, cu atât mai mult cu cât social-democraţii, dacă ar fi reuşit, s-ar fi lăudat la rândul lor cu prezenţa socialiştilor europeni. Pentru partidele româneşti recunoaşterea internaţională pare să atârne mai greu decât orice altceva.

Aşadar la nivelul opiniei publice, divizate dramatic de referendumul din vară, succesul a fost ratat. Congresul PPE este privit cu sentimente contradictorii, într-o arie largă a societăţii care depăşeşte cu mult stânga politică, ceea ce nu ar trebui să fie ignorat în cercurile politice cele mai avizate. Nu este în interesul nimănui ca procesul integrării europene să fie grevat de suspiciuni şi reticenţe.

Pe de altă parte este evident că prezenţa la Bucureşti a unor înalţi oficiali europeni ar putea fi exploatată de guvernul în funcţie, dacă ar avea abilitatea necesară. Dar s-ar putea să fie oarecum târziu, acum când relaţiile primului ministru Victor Ponta cu preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, sunt destul de reci, când vicepreşedinta Comisiei, Viviane Reding, a sugerat deja prin tăcerea ei că are rezerve mari faţă de ministrul justiţiei din România, cu alte cuvine când şi puţinele ocazii care au existat au rămas nefolosite. Pe de altă parte, liderii PPE sosesc la Bucureşti după ce au criticat dur acţiunile guvernului în funcţie, revalidându-l pe plan extern pe preşedintele Traian Băsescu, aşa încât nici ei nu se aşteaptă la o primire afectuoasă.

În sfârşit se pune întrebarea dacă a fost bine că USL a programat lansarea festivă a candidaţilor săi la alegerile parlamentare exact în ziua în care se deschide Congresul popularilor europeni. Liderii alianţei au sugerat, fără să o spună direct, că o prezenţă maisvă a simpatizanţilor USL ar fi o replică mută dată liderilor europeni care l-au susţinut pe preşedintele Băsescu. Dacă privim organizarea Congresului PPE la Bucureşti în termeni naţionali, ca pe o izbândă a ţării întregi, atunci desigur că pare o stridenţă nepotrivită, dar dacă reducem Congresul la dimensiunile sale partizane, atunci probabil că înfruntarea simbolică a celor două reuniuni nu ar trebui exagerată.

Dificultatea de a decide se trage din faptul că evenimentul care are loc la Bucureşti (şi nu în altă parte) rămâne suspendat, echivoc, între dimensiunea sa strict partizană şi cea inevitabil naţională.