Complexul Băsescu

Vasila Blaga a replicat, vineri, mai hotârât ca altădată, la afirmaţiile puţin măgulitoare ale lui Traian Băsescu formulate, aluziv, la un post de televiziune. „Preşedintele , a spus Vasile Blaga, se amestecă pentru a doua oară în competiţia internă din partid”. Dar mai semnificativă a fost afirmaţia că preşedintele atacă de fapt partidul însuşi.

Vasile Blaga nu a putut ascunde însă emoţia şi faptul că gestul pe care îl face i se pare lui însuşi o îndrăzneală extraordinară. „Complexul” Băsescu a fost evident şi acest fapt continuă să-l dezavantajeze pe liderul democrat-liberal. Dacă ar privi cu atenţie ar putea să constate că partizanii preşedintelui au construit deja, încetul cu încetul, o reţea de neîncredere în jurul său, că l-au discreditat în mod sistematic, prin mijloace neoneste, că l-au stigmatizat cu cele mai dezonorante calificative. De aceea şansa reală a lui Vasile Blaga este să părăsească rezerva, să-şi depăşească inhibiţiile puternice şi să exercite o critică reală şi incisivă la adresa preşedintelui Băsescu, care se conduce ca şi cum ar fi pe mai departe şeful partidului.

Desigur, că termenii criticii sale ar trebui să fie de o politeţe desăvârşită, dar conţinutul ar trebui să aducă la iveală întregul contencios adunat între PD şi Traian Băsescu, dar mai cu seamă să atingă zonele sensibile, acelea care privesc întreaga politică românească. Dacă Vasile Blaga se va limita la relaţiile interne din partid, la mica intrigă pedelistă, dacă nu va şti să aducă în prim plan temele mari ale politicii nu va reuşi mare lucru chiar dacă va câştiga alegerile.

De fapt publicul larg nu este preocupat foarte mult de cine va fi preşedintele unui partid cu 16% în Parlament, cât mai ales ar fi interesat de o reevaluare a administraţiei Băsescu, făcută nu doar de pe o plaformă politică diferită, dar şi cu cunoaşterea intimă a arcanelor guvernării recente. Publicul este interesat de aceste mari subiecte pe care un viitor lider al PDL ar trebui să le atace în forţă, dacă aspiră să câştige o largă legitimitate publică.

De ce a promulgat preşedintele în 2008 legea salariilor profesorilor, dacă urma să o denunţe peste câteva luni? Cum poate fi justificat un referendum pe teme constituţionale în absenţa oricărei dezbateri prealabile? Cum apreciază astăzi PDL politica sinuoasă a preşedintelui faţă de instituţii fundamentale cum este Curtea Constituţională? Este partidul de acord cu o serie de persoane promovate insistent de preşedinte în ciuda slabelor performanţe? Poate PDL justifica dubla măsură folosită în situaţii bine cunoscute de corupţie? Asumă PDL declaraţiile brutale ale preşedintelui faţă de Casa Regală? Asumă în general tonul insidios folosit adesea la adresa adversarilor politici? Este PDL de acord cu viziunea constituţională a preşedintelui? Este de acord cu întărirea prerogativelor prezidenţiale în contextul aceluiaşi confuz semi-prezidenţialism? Asumă ambiguitatea poziţiei preşedintelui faţă de tema maghiară? Acceptă PDL imixtiunea nelimitată a unui preşedinte de republică în activitatea partidelor politice? Şi, în fine, admite PDL să treacă pe mai departe sub tăcere eşecurile înregistrate din cauza inflexibilităţii preşedintelui şi a atitudinii sale revanşarde?

Acestea ar fi câteva aspecte care au contribuit la prăbuşirea preşedintelui în clasamentul încrederii publice. PDL nu poate în mod obiectiv să-şi recucerească electoratul cu teme exclusiv economice (de dreapta) şi nu va recâştiga încrederea pierdută decât dacă va şti să ia distanţă critică faţă de conduita generală a  preşedintelui. Electoratul urban şi educat care a părăsit în masă partidul ar fi intersat să ştie că noul PDL va renunţa la stilistica băşcălioasă, la felul arogant în care actualul preşedinte îşi subestimează interlocutorii şi că asumă o atitudine mai sobră şi mai respectuoasă faţă de societate.

Se spune că Vasile Blaga nu poate satisface speranţele de dreapta ale societăţii. Cu siguranţă însă că orice lider indiferent de claritatea opţiunilor sale doctrinare va eşua dacă va face pe mai departe figura unui personaj subaltern incapabil să ofere o alternativă la un mod cel puţin contestabil de a face politică.