1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Comisia de integritate: un experiment politic neinspirat

Horaäiu Pepine26 octombrie 2012

Lumea s-a împărţit astăzi în pro- şi anti-Macovei, dar această polarizare este profund greşită, deoarece nu etica este pusă în discuţie, ci modelul însuşi de constituire al unei organizaţii.

https://p.dw.com/p/16XiM
Die rumänische EP-Abgeordnete Monica Macovei
Imagine: Monica Macovei

Monica Macovei a reuşit să facă din comisia de etică un subiect de dezbatere publică naţională, dar exibarea aceasta a criteriilor etice are ceva impudic şi agresiv. Un partid, ca orice societate, are nevoie de o minimă politeţe, de o ambianţă de încredere şi discreţie, care să ofere tuturor un sentiment de siguranţă. Or, a declara că unii sunt cinstiţi şi alţii sunt hoţi şi sperjuri şi a mai face acest lucru în văzul lumii, chemând întreaga presă să participe la judecată, înseamnă să alungi minima complezenţă necesară, să institui o exigenţă tăioasă, care risipeşte orice încredere.

S-ar putea obiecta că un partid politic nu este o asociaţie oarecare, un club sau un salon literar, ci o organizaţie cu scop combativ, un corp militant care pretinde instituirea unei anumite ordini şi a anumitor rigori. Dar acest lucru nu este pe de-a-ntregul adevărat decât în rândurile partidelor revoluţionare, marxist-leniniste, care au asumat modelul corpurilor combatante sau al ordinelor mănăstireşti. Membrii unui asemenea corp revoluţionar sunt prin definiţie ”cathari”, oameni puri şi curaţi, meniţi să transmită un mesaj spiritual. Încă târziu partidele comuniste mai pretindeau că a face parte din rândurile lor presupune o anumită excelenţă şi că a fi membru de partid te deosebeşte de restul societăţii. Dar în rândul partidelor burgheze, inclusiv a celor social-democrate, au subzistat mereu aceleaşi reguli vechi ale politeţii, care au constituit societăţile europene. Oameni egali în demnitate s-au asociat dezbătând subiecte de interes comun şi acordându-şi unii altora drept la opinie, cu egală şi măsurată complezenţă.

Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi invocată aici pe bună dreptate, dar să nu ignorăm că ea este expresia juridică şi procedurală a unui principiu de civilitate care a generat însăşi preocuparea explicită şi sistematică pentru drepturile omului. Aşadar, nu vom spune că militanţii PDL (sau ai oricărui partid, căci ceea ce întreprinde Monica Macovei are ambiţia universalităţii), trebuie să se bucure de prezumţia de nevinovăţie. Dar vom spune că ar fi bine ca nimeni să nu fie lezat în demnitatea sa personală şi că această regulă delicată nu este scrisă nicăieri, dar constituie liantul unic şi sigur al societăţii. Atunci când un emigrant sărac şi suspect sosit dintr-o ţară săracă şi suspectă este cercetat cu mare circumspecţie la frontieră, este semnul sigur că el nu face parte din ”societate”. Dar inversând perspectiva, observăm că baza societăţii este însăşi această civilitate care presupune recunoaşterea reciprocă.

Şi totuşi, partidele ar trebui să coopteze oameni cinstiţi, căci ele au ca menire să furnizeze personalul politic indispenabil statului. Dar criteriul onestităţii nu ar trebui expus explicit şi cu ostentaţie, ci pus la lucru în modul cel mai discret cu putinţă. Onorabilitatea candidaţilor ar trebui să treacă drept criteriu minimal şi implicit, drept un lucru de la sine înţeles şi doar adversarii politici, presa sau parchetul, ar putea să-l pună explicit la îndoială. În interiorul unei ”societăţi”, aşa cum este partidul, ar trebui să rămână neatins principiul de bază al politeţii şi recunoaşterii reciproce.

Lumea s-a împărţit astăzi în pro- şi anti-Macovei. Ziarişti animaţi de elanuri etice s-au raliat efortului comisiei de integritate, în timp ce alţii cu motive mai puţin explicate, se străduiesc să-i discrediteze eforturile. Această polarizare este însă profund greşită, deoarece nu etica este aici în discuţie, ci modelul de constituire al unei organizaţii. Într-o asociere liberă de persoane nu are ce căuta această circumspecţie sistematică, care s-ar potrivi mai bine unei structuri de iniţiere şi strictă ierarhie şi în care membrii ei renunţă la demnitatea lor integrală, consimţind să intre în relaţii inegale. Acceptând legimitatea suspiciunii ca tehnică de selecţie, ARD pare gata de un experiment politic nefericit.

Dar poate că nici gravitatea situaţiei nu ar trebui exagerată, căci aşa cum am văzut în aceste zile, rezultatele comisiei de integritate au fost relativizate. Partidul nici nu a respins comisia de integritate, nici nu a acceptat-o, mulţumindu-se cu jumătăţi de măsură. Mai rău este că partidul şi, în general, lumea politică românească, nu va putea extrage din aceasta experienţă neîncheiată nicio concluzie.

Horaţiu Pepine