Comisia cere înăsprirea pedepselor

În ultimul raport al Comisiei Europene se constată pe un ton critic că în România actele de corupţie nu sunt considerate infracţiuni foarte grave ca dovadă că de multe ori judecătorii dau pedepse cu suspendare. Statistica este grăitoare. În cazurile instrumentate de DNA anul trecut au fost condamnate la închisoare 853 de persoane dintre care numai 189 (22,2%) au fost cu executare, în timp ce 664 (77,8%) au fost cu suspendare. Cele mai multe suspendări au fost la Curtea de Apel (88%), dar şi la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie s-au dat sentinţe cu suspendare în 75% din cazuri, ceea ce ar fi în contradicţie cu propriile sale îndrumări oferite instanţelor. În consecinţă, Comisia insistă pe înăsprirea pedepselor cu scopul de a consolida efectul lor descurajant.

De fapt nu este uşor de apreciat ce anume are forţa de a intimida pe cineva tentat să comită o infracţiune. Teoria spune că există un prag critic şi că gravitatea pedepselor ar trebui să fie stabilită în funcţie de acesta. Dacă pedepsele depăşesc cu mult pragul critic riscă să nu mai fie descurajante şi la fel se întâmplă şi dacă sunt mult sub acest prag. De cele mai multe ori o pedeapsă cu suspendare poate părea o achitare. Suspendările acestea în peste 75% din cazurile de corupţie pot trece şi ele drept o veritabilă impunitate. Dar dacă o condamnare, fie şi cu suspendarea executării pedepsei, este resimţită ca ceva grav care te exclude din societate? Atunci ar fi suficient de disuasivă. Lucrurile sunt aşadar complicate şi ţin mult de mediul social.

Nici executarea pedepsei cu închisoarea nu ar fi o întotdeauna o sancţiune descurajantă. Acest lucru poate fi adevărat pentru mize mici, dar pentru operaţiuni cu sume foarte mari închisoarea nu e lucrul cel mai înspăimântător. Putem presupune că uneori cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui înalt funcţionar care ia mită este confiscarea averii. Există în România din 2012 aşa numita confiscare extinsă care se referă şi la bunurile rudelor apropiate, dar care nu a fost nici ea pusă în aplicare. Raportul Comisiei Europene reţine că din toate cazurile de corupţie instrumentate până acum, o sentinţă de confiscare a fost pronunţată numai o singură dată.

În orice caz în practica penală din România lucrurile nu par bine reglate. Înalta Curte a emis un ghid pentru uzul instanţelor, dar după cum pretinde Comisia de la Bruxelles, ea însăşi nu-şi respectă cu fidelitate criteriile.

Judecătorii ar putea obiecta că nu pot fi trase concluzii numai din analiza statistică. E adevărat, dar pe de altă parte au fost foarte multe cazuri de corupţie şi în rândul judecătorilor. Apare atunci bănuiala că numărul mare de sentinţe cu suspendare ar fi nu produsul unei filosofii a dreptului, ci pur şi simplu al mitei. Pretenţiile au scăzut, nu se mai cumpără achitarea, ar fi prea bătător la ochi, dar se mai poate obţine o suspendare.

Ca să nu se înţeleagă greşit, Comisia nu formulează aceste suspiciuni, ea se mulţumeşte să spună că în România corupţia e tratată cu prea mare îngăduinţă.