O catastrofă previzibilă

Este primăvară şi iarăşi a început sezonul refugiaţilor. Relatările şi imaginile din presa acestor zile seamănă exact cu cele care i-au speriat deja de anul trecut pe europeni. Doar cifrele sunt în continuă creştere. Dacă în 2014 s-au numărat 230.000 de oameni care au reuşit să se refugieze din Africa în Europa la bordul unor ambarcaţiuni, anul acesta numărul lor va creşte probabil cu 60 la sută.

Şi reacţiile de la Bruxelles seamănă cu cele de anul trecut. Responsabilii exprimă compasiune, se declară şocaţi şi dau vina pe diabolicele bande de traficanţi de oameni, care pun în pericol viaţa unor nevinovaţi din pură sete de câştig. Comisarul european pentru refugiaţi, Dimitris Avramopoulos, a declarat că sporirea numărului de refugiaţi constituie o normă nouă, cu care Europa trebuie să se aranjeze. Responsabilul intenţionează să prezinte luna viitoare un plan pentru refugiaţi. Dar se ştie de acum că acest plan va fi unul ineficient, la fel cum au fost şi cele precedente. În plus, vor mai trece câţiva ani până când ţările membre îl vor aproba într-o formă mult edulcorată. Aceasta fiindcă puterea politică nu se află la Bruxelles când vine vorba de migraţie şi refugiaţi, ci în capitalele statelor UE. Iar ţările membre nu vor să ştie nimic despre această chestiune.

Organizaţii umanitare şi unii eurodeputaţi solicită din nou o acţiune complexă, finanţată de UE, de salvare a celor în pericol de naufragiu în Marea Mediterană. Ei deplâng deja de anul trecut încheierea acţiunii italiene "Mare Nostrum", care oferea ajutor naufragiaţilor. Programul era finanţat lunar de guvernul de la Roma cu nouă milioane de euro, bani pe care UE i-ar fi putut pune uşor la dispoziţie. Dar aceasta nu s-a întâmplat fiindcă state membre cum ar fi Marea Britanie sau Germania au considerat acţiunea dăunătoare. Argumentul lor: Misiunea îi încurajează pe refugiaţi să se aventureze spre Europa şi stimulează bandele de traficanţi de oameni. Ministrul de Interne german, Thomas de Maiziere, a vorbit în context chiar despre "complicitate".

Este o greşeală să se creadă că principala problemă rezidă în lipsa voinţei pentru operaţiuni maritime de salvare. Italienii au pus capăt misiunii "Mare Nostrum" din raţiuni de politică internă. Guvernul nu a mai putut explica cetăţenilor că trebuie aduşi la ţărm tot mai mulţi oameni, fără niciun suport din partea UE. De altfel, şi pe durata misiunii italiene au fost înghiţiţi de valuri 3000 de refugiaţi. Apoi, cei în pericol de înec sunt în continuare salvaţi prin intermediul contestatei misiuni a UE, cu denumirea "Triton". Iar navele pazei de coastă italiene patrulează în continuare în largul coastelor libiene, după cum s-a putut vedea zilele trecute. Sigur că s-ar putea salva şi mai mulţi oameni de la înec prin intermediul unei misiuni europene ample. Dar şi mai practică ar fi înfiinţarea unor legături maritime directe cu porturile libiene. Astfel, traficanţii de oameni nu şi-ar mai justifica existenţa şi refugiaţii ar putea traversa Mediterana în siguranţă, la bordul unor feriboturi confortabile.

Problema reală a crizei europene a refugiaţilor este aceea că responsabilii nu vor să privească realitatea în faţă. Oameni din Siria, Eritreea, Mali, Nigeria şi mai nou din Yemen fug din calea războaielor civile, a oprimării inumane şi a persecuţiilor din motive religioase. Ei vor să se refugieze în Europa, dar ţările de pe continent nu sunt dispuse să-i primească. În această privinţă, Germania încă mai poate fi considerată o ţară-model, fiindcă a aprobat tacit majorarea numărului de refugiaţi admişi, astfel că, în prezent, a ajuns în fruntea listei ţărilor-gazdă. Dar această politică a guvernului dă apă la moara partidelor de extremă dreaptă, după cum s-a putut constata recent.. Alte guverne, cum ar fi cele de la Londra sau Paris, se eschivează cu totul. Ele se tem de influenţa propriilor partide populiste de dreapta şi nu cutează să le explice propriilor cetăţeni că s-ar impune, din raţiuni umanitare, primirea unui număr mai mare de refugiaţi. În ce le priveşte, Italia şi Grecia, ţări asaltate de refugiaţi, acestea se ajută cum pot, în felul lor: Dau voie lunar câtorva mii de refugiaţi să plece nestingheriţi spre nord, unde îi aşteaptă o viaţă în clandestinitate.

De ce nu se înfiinţează lagăre de refugiaţi în Europa?

Nu există, în condiţiile politice actuale, rezolvare pentru această problemă. Discuţiile despre un posibil ajutor european sporit în ţările de tranzit nu fac decât să ascundă că Libia, de exemplu, a eşuat ca stat şi a scăpat de sub orice control. Libia nu ar putea fi izolată decât cu ajutorul unei blocade. Dar, chiar dacă s-ar lua o atare măsură, refugiaţii tot ar găsi noi căi de scăpare, prin Egipt sau Tunisia. Nici măcar guvernul turc nu este dispus să coopereze cu UE în scopul combaterii bandelor de traficanţi de oameni din porturile proprii. Şi fiindcă afluxul de refugiaţi nu poate fi stopat şi ţările europene nu vor să le acorde azil, trebuie să se discute onest despre alte soluţii posibile.

Europenii ar putea de exemplu înfiinţa la frontierele din sudul continentului lagăre finanţate din bugetul UE. Acolo ar putea fi prelucrate solicitările de azil; de acolo s-ar putea trimite mai departe către statele membre refugiaţii din calea războaielor şi ar putea fi cazaţi în aşteptarea întoarcerii în ţările de origine cei cu solicitări de azil respinse. Planurile difuze de a edifica astfel de lagăre undeva în nordul Africii nu sunt decât vorbe goale. Ţările vecine cu Siria au primit pe teritoriul lor milioane de refugiaţi care aşteaptă acolo încetarea războiului civil. Şi UE ar putea face ceva similar, dacă ar exista voinţă politică. Dar fiindcă aceasta lipseşte, ar fi mai onest să punem tăbliţe la frontierele noastre externe cu inscripţia: Rămâneţi afară şi muriţi altundeva!