Comentariu: Diplomaţia ascunsului după deget

Or, din nefericire, diplomaţia română e bună, e frumoasă, dar mai are puţin şi îi va determina pe unii să creadă că mai bine lipseşte cu desăvârşire. Din acest unghi, vizita la Berlin a lui Titus Corlăţean, deşi salutară în sine, n-a prilejuit din păcate un reviriment major. Ea n-a putut atenua complet senzaţia că la Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti domneşte inadecvarea şi incompetenţa.

Cum s-ar putea explica altfel săptămânile şi lunile în şir în care diplomaţii români, reprezentând ţara din NATO şi UE care are cea mai lungă graniţă cu Ucraina şi în plus şi alta cu Republica Moldova, fie au lipsit complet din tablou, fie au dat impresia că vorbesc cu glasul Moscovei?

Când ministrul de externe al Poloniei, Sikorski, prelua, alături de omologii săi german şi francez partitura unui actor politic de prim rang la Kiev, obţinând chiar şi succesul parţial al unui acord care a avut măcar virtutea de a pune căpăt vărsărilor de sânge pe Euro-Maidan, Corlăţean era absent. La fel, şeful său de guvern. Doar preşedintele ţării, care, din fericire, dispune, graţie prevederilor constituţionale, de prerogative în materie de securitate şi politică externă a făcut atunci declaraţii publice în stare să umple cât de cât imensa gaură apărută în ţesătura diplomaţiei româneşti.

Dar apoi s-a auzit din nou vocea ministerului român de externe, condamnând interminabil şi prolix o nefericită amendare a legii limbilor în Ucraina care n-a apucat să intre nici o clipă în vigoare. Ulterior, din nou, tăceri foarte precaute, menite, desigur, să menajeze Moscova.

Când, în fine, s-a încheiat şi această fază, România pur şi simplu a părut că intră în zodia lui „lasă-i frate pe ei să facă şi să dreagă, ce să ne punem noi în pericol”.

Corlăţean a dat ce-i drept câteva interviuri presei occidentale, în care n-a omis să facă minimul necesar, exprimând îngrijorarea României în legătură cu încălcarea de către Rusia a dreptului internaţional şi pericolul unui incendiu de proporţii. Dar, într-un interviu acordat ziarului berlinez Die Welt, el a susţinut textual că „urmărim situaţia cu atenţie...întrucât criza ucraineană ar putea să se extindă asupra conflictelor îngheţate din Karabach, Abhazia, Osetia de Sud şi regiunea moldoveană a Transnistriei”.

Or, a pune Republica Moldova pe ultimul loc al îngrijorărilor româneşti când ai o graniţă la Prut dă poate bine la Moscova şi conferă unor terţi impresia că factorii de răspundere de la Bucureşti fac tot ce le stă în puteri să nu cumva să se afirme că ar fi revizionişti şi naţionalişti. Dar astfel nu se amplifică defel credibilitatea şi relevanţa unei ţări pe parchetul diplomatic internaţional. Şi nici nu se urgentează necesara plasare a Republicii Moldova între ţările UE şi sub umbrela de securitate a alianţei nordatlantice.

Deşi a efectuat binevenite vizite la Kiev, Chişinău şi Tbilisi, Corlăţean n-a reuşit să facă auzite interesele româneşti în cancelariile care contează. Nici la Berlin, România nu s-a exprimat cu un glas puternic şi autonom.

Ministrul s-a grăbit ce-i drept să dezmintă că România ar fi renunţat la propria suveranitate şi statalitate. Dar asigurările lui precipitate că nu va acţiona diplomatic individual, ci în coordonare cu Uniunea Europeană şi NATO potenţează senzaţia că, sub el, ministerul său a capotat. Fiindcă la politica externă proprie pare că a renunţat definitiv. În genere, pe moment, diplomaţii lui Corlăţean par să le fi delegat partenerilor occidentali de la Bruxelles, Berlin şi Washington toate competenţele în materie de politică externă românească.

Evident, coordonarea politicilor externe ale ţărilor UE şi NATO nu e doar recomandabilă, ci necesară. În faţa anvergurii actualei crize, una fără precedent probabil în ultimele trei sferturi de veac, unitatea democraţiilor din lumea liberă e un imperativ. Ca atare, e bine că ministrul de externe al României a vizitat Berlinul şi s-a pus de acord cu omologul său german, Frank-Walter Steinmeier.

Dar a te "coordona" nu înseamnă că trebuie să-ţi lipsească propriile accente în diplomaţie. Vocea României nu trebuie să fie mai anemică decât a Poloniei. Ea trebuie să răzbată atât de puternic în apărarea intereselor ei şi ale Republicii Moldova, ca şi ale noii conduceri pro-democrate a Ucrainei încât cancelariile apusene să nu fie în pericol să nu o audă şi să menţină Bucureştiul pe altă listă decât aceea a priorităţilor maxime. Atunci turneele în regiune ale înalţilor demnitari occidentali nu vor mai ocoli Bucureştii şi nu se vor mai epuiza prin escale la Varşovia şi în capitalele republicilor baltice.

Pe moment, domnesc la Bucureşti ascunsul după deget şi vocile în surdină. Impresia de incoerenţă, nepregătire şi incapacitate, pe scurt, de acută carenţă în politica externă a premierului Victor Ponta şi a actualului său ministru de externe, Titus Corlăţean se perpetuează.

Ivite pe filiera PCR-FSN-PDSR-USL dintr-un segment inclusiv PSD-ist al clasei politice înrudit prin originile comunisto-securiste cu oligarhia aflată la lucru, la Moscova, guvernele Ponta nu se dezmint nici în acest domeniu. Primele două cabinete conduse de fostul procuror şi învăţăcel al lui Adrian Năstase au fost grevate de prezenţa abundentă a penalilor şi plagiatorilor, precum şi a unui adulator al Kremlinului, ca fostul informator şi ministru de externe Marga. Ultimul executiv întâmpină mari greutăţi în efortul său de a se emancipa.