1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Colonia România

Petre M. Iancu20 noiembrie 2012

Sunt românii independenţi cu adevărat? Şi dacă sunt, îşi vor putea păstra ei oare independenţa după alegerile de la 9 decembrie 2012? Ce înseamnă orientarea României spre Vest?

https://p.dw.com/p/16mBS
Imagine: Reuters

Nenumăratelor atacuri anti-occidentale din ultimele luni ale „patrioţilor” de serviciu din subordinea tripletei Ponta-Antonescu-Voiculescu, forţele grupate în ARD n-au reuşit să le opună mai nimic, dacă facem abstracţie de rateul ecoului legionaroid al invocării versurilor lui Radu Gyr. Şi de efortul moral lăudabil al Monicăi Macovei.

Dar campioana credibilităţii româneşti pare uneori mai solitară decât un alergător de cursă lungă. Nimic nu i-a evidenţiat mai clar singurătatea decât vetoul cu care granzii partidului ei s-au opus unora din verdictele de integritate pronunţate de şefa Comisiei de Etică a ARD.

Dincolo de impotenţa forţelor de centru-dreapta, care par să se fi declarat învinse încă înainte de a se ciocni cu adversarul, frapează la actuala confruntare electorală românească stridenţele ultranaţionaliste ale becalizatului şi voiculizatului USL.

Cuplate cu enormul interes faţă de evoluţia Bucureştilor, unul de o intensitate fără precedent, manifestat în ultimele luni atât la Moscova şi Vocea Rusiei, pe de o parte, cât şi la Bruxelles ori Berlin, pe de alta, aceste stridenţe evidenţiază miza reală a alegerilor româneşti.

Alegeri care, ca niciodată din 1990 încoace ar putea, după cum cred unii în România, să determine în buzunarul cui anume ar urma să intre „colonia” România după data de 9 decembrie 2012.

În legătură cu aceste alegeri se pun câteva întrebări presante. Va ajunge România realmente să fie condusă integral de la pupitrul unui parlament absolutist, dotat cu o majoritate aptă să schimbe constituţia, agreată şi alcătuită după bunul plac al Vocii Rusiei şi al Antenei 3? Cât de rapid se va transforma ţara într-o republică bananieră? Cât de grabnic se va desăvârşi opera de destructurare a statului de drept românesc iniţiată în timpul puciului parlamentar din vara acestui an?

În fapt, unica dezbatere substanţială prilejuită de actuala campanie electorală a avut loc în cuprinsul restrânsei prese independente româneşti. În România Liberă, Dan Cristian Turturică s-a întrebat în context, „cu cine va vota oare Gazprom la scrutinul românesc de la 9 decembrie?”.

Pentru că dacă, după această dată, vor veni la putere, la Bucureşti, „acei politicieni care, enervaţi de susţinerea pe care europenii şi americanii o acordă instituţiilor ce încearcă să le blocheze afacerile corupte, propagă deja un virulent discurs antioccidental combinat cu răspunsuri galeşe la avansurile Moscovei, s-ar putea ca foarte curând toate proiectele care ne-ar putea reduce dependenţa de gazele ruseşti să fie trase pe linie moartă. Sau încetinite până la punctul în care nu ar mai constitui o ameninţare pentru supremaţia Gazprom”, scrie editorialistului României Libere.

Luciditatea sa merită elogiată. Nu mai puţin remarcabilă este, de regulă, sagacitatea lui Andrei Cornea. Care, în paginile Revistei 22 a publicat un editorial memorabil. Înverşunatul partizan al democraţiei şi adversar al maşinăriei propagandistice puse pe picioare de Voiculescu îşi surprinde cititorii bătând brusc în toba Antenelor. Potrivit agitpropului marca Felix, Antonescu et eiusdaem farinae România ar fi, chipurile, o colonie. În speţă una, la alegere, a UE, a NATO, a Germaniei şi a occidentului. Or, într-un mod cu totul aiuritor, Cornea se afirmă şi el gata să admită că ar fi „ceva adevărat în teza statutului de colonie al României”.

Într-o succintă incursiune istorică Andrei Cornea aminteşte de lungul şir al puterilor cărora ţara s-a văzut nevoită să li se supună din 1859 încoace, de la turci, ruşi, sovietici până la „tutela marilor puteri, Franţa şi Germania”. Publicistul român nu trece sub tăcere „uriaşele diferenţe legale, militare şi politice” între apartenenţa României la UE şi NATO, pe de o parte, şi cea la Tratatul de la Varşovia şi CAER impusă Bucureştilor după ocupaţia sovietică.

Dar tot el şterge apoi într-o oarecare măsură aceste diferenţe în articolul său. Care, cu o combinaţie unică de pragmatism şi fatalism tipic dâmboviţean, susţine că o „ţară relativ mică” precum România, fără „prea mari resurse”, fără „o tradiţie a rezistenţei îndârjite”…şi „slabă din punct de vedere economic şi militar” nici nu ar putea altfel decât să fie supusă celor mari şi tari. Altfel spus, orice ar face, România nici n-ar putea scăpa în veci pururi de soarta ei tristă de colonie.

În acest context, autorul articolului citat îşi pune toate nădejdile în voinţa occidentului de a nu accepta ieşirea României din zona de influenţă apuseană. Oarecari speranţe mai investeşte Cornea şi într-o prezumtivă capacitate a premierului plagiator, Ponta, de a învăţa din propriile greşeli şi de a se disocia, „sub presiunea externă”, de radicalii şi de puşcăriabilii din jurul unui Antonescu ori Dragnea. „Scăparea”, cu alte cuvinte, rezidă, potrivit publicistului de la „22”, în faptul că miza alegerilor nu e doar „…naţională, ci şi geopolitică”.

Or, acest punct de vedere şchioapătă rău. Nu pentru că România ar fi vreun model de independenţă. Ci pentru că în lumea globalizată nu mai există independenţe, ci doar interdependenţe. Iar acestea cresc exponenţial când o ţară îşi asumă coaliţii. Nici o ţară a Uniunii Europene şi de altfel nici un stat care este membru al vreunei alianţe nu se poate bucura de o suveranitate absolută.

Dimpotrivă, criza financiară şi economică confruntând zona euro şi soluţiile propuse de germani întru aplanarea ei au scos în evidenţă că parte din elitele europene năzuiesc chiar la o integrare accelerată şi prin urmare la o reducere notabilă, pe viitor, a suveranităţii statelor membre ale UE.

Fiindcă, din unghiul acestor elite, Bătrânul Continent nu va putea face faţă rigorilor economico-financiare ale globalizării dacă nu-şi va oferi crearea Statelor Unite ale Europei. În acest scop li se cere statelor naţionale să renunţe la bună parte din independenţa lor, care, în interesul tuturor părţilor membre ale acestui tot numit Comunitate, se vede transferată autorităţilor de la Bruxelles.

Pe de altă parte, este perfect adevărat că România este o ţară cu o economie şi o forţă armată slabe, lipsită de suficiente resurse şi de tradiţii de rezistenţă. Anemia ţării îi amplifică vulnerabilitatea şi sporeşte poftele hrăpăreţe ale celor ce vor să pună mâna pe puţinul pe care-l are. La fel de adevărat este că occidentul a investit masiv în România şi doreşte să-şi protejeze investiţiile.

Dar problema independenţei nu se mai pune de mult în termenii naţionalişti de secol XIX pe care-i utilizează propagandiştii din mass-media voiculesciano-rtvr-istă, ori chiar unii publicişti ai presei româneşti cu opţiuni democratice şi pro-occidentale. America e în mâna manipulărilor valutare ale Chinei. Beijingul a început să înghită Grecia şi parte a industriei constructoare de maşini germane. Rusia cumpără Ciprul bucată cu bucată. Emiratele Arabe achiziţionează hălcile cele mai savuroase ale Franţei.

Independenţa autentică nu mai este demult, dacă a fost vreodată, una a ţărilor şi colectivităţilor majoritare, ci ţine esenţialmente de amplitudinea şi calitatea libertăţii cetăţenilor şi, prin urmare, de independenţa veritabilă a instituţiilor statelor lor de drept.

În chestiune e, înainte de orice, puterea indivizilor, a cetăţenilor unui stat luaţi individual, de a rezista celor aflaţi la cârma ţării, de a-şi reclama şi impune drepturile, ori de câte ori s-ar vedea ele încălcate.

Din acest punct de vedere a vorbi despre „diferenţe”, fie şi „uriaşe”, între UE şi NATO, pe de o parte, şi URSS, Tratatul de la Varşovia şi CAER pe de alta echivalează cu distorsionarea realităţilor. Disjuncţia dintre Moscova de atunci şi Bruxelles-ul de azi e radicală. Ea ţine de valorile divergente ale acelor sisteme de alianţe.

Spre deosebire de cele colectiviste şi antiliberale impuse de varii oligarhii moscovite cu forţa tancurilor sau, mai nou, cu a preţului exorbitant pentru gazul metan, cele occidentale au propus întotdeauna aderenţa la drepturi şi libertăţi individuale şi la societăţi deschise. Pentru ele opţiunea, incompatibilă cu orice formă de totalitarism, în favoarea democraţiei, a domniei legii şi a unui sistem de piaţă liberă e una constitutivă.

Apartenenţa la UE şi NATO înseamnă, e adevărat, şi acceptarea mult hulitului capitalism. Dar mai înseamnă totodată şi domnia legii pentru toţi şi nu doar pentru unii, precum şi înzestrarea oamenilor din ţările lor membre cu libertăţi şi drepturi civile fundamentale, libertăţi şi drepturi de care înainte de aderarea la NATO şi UE românii nu s-au putut bucura nicicând.

În plus, domnia legii, justiţia independentă şi corolarul lor, în speţă învestirea cu putere autentică a cetăţeanului, care ţin de esenţa valorilor apusene constituie şi baza prosperităţii societăţilor moderne. Societăţi deschise, în care cetăţenii se feresc să fure şi-şi investesc în schimb banii, energiile creatoare şi puterea de muncă doar în măsura în care li se recunosc şi li se respectă realmente drepturile.

Încât suveranitatea României nu este, la urma urmei, altceva decât independenţa indivizilor, a cetăţenilor ei, nu e decât libertatea românilor luaţi individual, nu e decât caracterul funcţional al instituţiilor statului lor de drept, care le asigură şi garantează drepturile. Cele la care, în vară, au atentat liderii USL când au încercat să pulverizeze separaţia dintre puteri.

Aşa văzute lucrurile, interesul occidentului pentru România nu ar putea dăinui defel dacă românii aleg ei înşişi să iasă din comunitatea valorilor euro-atlantice. Spre deosebire de fluctuaţiile de capital, care se deplasează în funcţie de posibilităţile sale de a creşte, investiţiile strategice sunt condiţionate de încredere. De o încredere ce depinde esenţialmente de apartenenţa la un set de valori comune şi de hotărârea de a le apăra. În numele acestor valori presa occidentală şi, în siajul ei, cancelariile apusene au intervenit în vară întru anularea derapajului prin care USL a început să transforme România din stat de drept în viitoare colonie.

Dar la marginea sistemelor de alianţă occidentală arde. Pe alocuri focul arde aprig. Altundeva pârjolul e mocnit. La graniţele siriene flăcările stau să cuprindă Turcia şi Libanul. Filiala palestiniană a Frăţiilor Musulmane a incendiat Gaza. Iar salafiştii şi aliaţii lor din Al Quaida au aprins fitilul butoiului cu pulbere din Mali şi Magreb. În răstimp, din Cipru şi Grecia şi până în România şi Ungaria, periferia Uniunii Europene continuă perceptibil să gliseze spre Rusia, ultranaţionalism şi extremism.

În aceste condiţii nu e deloc sigur că democraţiile occidentale nu vor hotărî la un moment dat că a sosit vremea unei ample reevaluări. Şi poate a unei scurtări salvatoare a propriilor linii de comunicaţii prin eliminarea din clasă a copiilor excesiv de turbulenţi. Încât democraţia va conta net mai mult decât banii UE la alegerile din decembrie. Miza scrutinului e mai mare decât pare.