Codul penal: confuzii şi erori de toate părţile

Modificările operate în Codul penal în şedinţa de marţi a Parlamentului pun o serie de întrebări legitime. A surprins în primul rând modul netransparent în care au fost ele promovate. Cu o zi înainte nimeni nu ştia nimic, amendamentele apărând subit în rapoartele comisiei juridice. Or, legiferarea nu se poate face în semi-secret. Dacă şedinţele Parlamentului sunt publice, dacă presa are în principiu acces în comisii, dacă procesul legislativ poate fi urmărit pe Internet, înseamnă că stilul democraţiilor contemporane impune cu necesitate o maximă transparenţă. Dacă parlamentarismul a câştigat ceva cu trecerea timpului atunci este chiar transparenţa, căci altfel am putea spune că a regresat. Din moment ce membrii parlamentului exprimă naţiunea, activitatea desfăşurată în Parlament trebuie să fie cât mai vizibilă. Transparenţa este un mic pas înspre democraţia participativă, căci prin buna informare şi prin dezbaterile pe care le poate prilejui atrage cât mai mulţi oameni în jocul legiferării. Nimeni nu spune că în România s-ar putea organiza referendumuri ca în Elveţia, dar trebuie să existe o cât mai largă deschidere către public.

În al doilea rând, modificările aduse la Codul penal sunt parţial problematice. Există cel puţin o modificare menită să provoace mari suspiciuni. Astfel articolul 253 din Codul penal a fost modifcat astfel încât conflictul de interese să nu mai poată fi aplicat ”în cazul emiterii, aprobării, adoptării sau semnării actelor normative sau administrative”. În realitate actele normative şi administrative sunt foarte expuse conflictului de interese. Pare foarte greu în România să combaţi mentalitatea de clan. Să acţionezi cu puterea pe care o deţii în favoarea familiei pare un lucru de lăudat, în orice caz un lucru pe care societatea îl validează discret. E de studiat şi practica judiciară la acest capitol. Ar fi poate relevantă.

O altă modificare contestabilă este cea legată de termenele de prescripţie specială. Discuţia e complicată, dar în esenţă prescripţia este o instituţie juridică controversată şi orice modificare favorabilă unui presupus vinovat trece drept suspectă. Prescripţia poate fi definită ca o formă de clemenţă, fiind înţeleasă diferit în sistemele judiciare europene. În varianta adoptată, termenul de prescripţie specială este redus la jumătate din cât era.(vezi Art 124).

În al treilea rând pedeapsa maximă pentru conflictul de interese a fost redusă, ceea ce merge tot în sensul clemenţei la fel ca articolul privitor la prescriere. E o chestiune legată intim de o judecată de valoare: este conflictul de interese ceva grav în societatea românească?

Ne putem imagina un sistem judiciar care pedepseşte conflictul de interese printr-o simplă amendă, deoarece este o infracţiune foarte rar întâlnită şi care nu este percepută ca un pericol pentru sănătatea vieţii publice. Dar dacă viaţa socială este viciată grav de clanuri care îşi crează privilegii pentru sine? Dacă funcţia publică este prea des ”privatizată”? Viaţa publică românească este sufocată de aceste exemple.

Majoritatea USL a greşit adoptând articolul de mai sus măcar pentru că nu a lăsat loc unei dezbateri publice. Putem bănui că această problemă supusă ipotetic unui referendum naţional ar fi dus mai curând la înăsprirea pedepselor, căci lumea s-a săturat de favoritisme. În plus, USL a comis o gravă incongruenţă: pe de o parte îl acuză pe preşedinte de conflict de interese, iar pe de alta scade pedepsele din Codul Penal. Cu siguranţă că ar fi trebuit să facă invers.

În fine chestiunea cea mai amplu incriminată este aceea a scoaterii membrilor Parlamentului din rândul funcţionarilor publici. În ciuda tonului vehement cu care s-a pronunţat preşedintele Traian Băsescu, acest amendament este cât se poate de raţional. Asimilarea deputaţilor şi senatorilor unor funcţionari plătiţi pe baza unui job description este o gravă eroare care a contribuit mult la aspectul decăzut al democraţiei româneşti. Un om politic care obţine voturile concetăţenilor săi acţionează pe baza conştiinţei sale şi a mandatului ideal pe care l-a primit şi nu se supune unor instrucţiuni ierarhice. În realitate conduita unor grupuri parlamentare a împins treptat practica parlamentară către această definiţie. Mulţi deputaţi au renunţat de prea multe ori la propria judecată şi au ales să reproducă mecanic instrucţiuni sosite din centre de decizie complet netransparente. Viaţa politică în anii anteriori a fost birocratizată, în sensul că s-a desfăşurat pe trasee iararhice, eliminând complet adevărata dezbatere. Mai ales administraţia PDL a fost caracterizată de această notă birocratică nu în sensul complicării procedurilor, ci în acela că puterea a fost exercitată de o tehnocraţie invizibilă care şi-a transmis instrucţiunile prin grupurile parlamentare reduse la un rol funcţionăresc. Nu e de mirare că preşedintele Traian Băsescu apără această definiţie a politicii, căci el a consolidat-o în cel mai înalt grad. De altfel definirea membrilor Parlamentului ca înalţi funcţionari ai statului este evident neconstituţională.

Ca să limpezim lucrurile: subiectul acesta nu are de a face cu corupţia în niciuna din variantele ei. Este vorba de concepţia însăşi asupra democraţiei parlamentare şi asupra vieţii de stat. Cât priveşte subiectul corupţiei, el trebuie tratat diferit de această problemă.