Clivajul Est-Vest din politica românească

Într-o analiză publicată în ziarul Adevărul, deputatul european Cristian Preda se întreabă dacă clivajul real din politica românească este definit de opţiunea europeană. În orice caz, el pare încredinţat că unanimitatea pro-europeană realizată în 1999 nu mai există şi că acel consens realizat după mai bine de un deceniu, în care scena politică fusese dominată de alternativa Est/Vest, a fost denunţat vara trecută. Simptomele acestei reorientări ar fi frecvenţa criticilor adresate Comisiei Europene şi nemulţumirea exprimată faţă de unele state membre în contextul problematicii Schengen.

Acest punct de vedere nu este singular, dimpotrivă este împărtăşit fără rezerve şi exprimat în multiple feluri de către toţi partizanii preşedintelui Traian Băsescu. Încă de pe atunci rivalitatea dintre preşedinte şi USL a fost explicată de o anumită grupare ca un clivaj între pro-occidentali şi rusofili şi în cele din urmă ca o regresiune dramatică la alternativa anilor 90: Rusia glasnost-ului sau Occidentul.

În realitate, o asemenea ipoteză nu se susţine. Relaţia tensionată cu Comisia Europeană este o situaţie care trebuie să dea mai mult de gândit Guvernului actual, dar, tocmai pentru că implică o controversă, dezminte total ipoteza lui Preda. Controversa, cu cât este ea mai aprinsă, cu atât îi leagă mai mult pe actorii ei. Comisia formulează critici severe în rapoarele sale pentru că ipoteza renunţării la România nu se pune deloc, iar USL (mai mult decât Guvernul care este mai prudent şi mai reţinut) critică pentru că îşi doreşte ca punctele sale de vedere să fie confirmate de Comisie. Cei doi parteneri se înfruntă nu pentru că vor să se despartă, ci pentru că vor să rămână împreună. Dacă de pildă „reformiştii” din PDL nu ar dori să rămână în partid şi dacă ar avea o alternativă pregătită, l-ar mai critica ei pe Vasile Blaga? Cel mai probabil l-ar ignora.

Adevărata dramă a USL, pe care desigur că nimeni nu a avut interesul să o pună în evidenţă, este că a crezut că Vestul o să-i confirme presupoziţiile. Din multe pricini acest lucru nu s-a întâmplat, aşa încât acum asistăm la un dialog complicat în care codurile însele trebuie să fie redefinite.

Dar punând o clipă între paranteze situaţia românească, să spunem că a critica Comisia Europeană nu înseamnă automat anti-europenism. În Parlamentul European, Comisia este adesea criticată din multiple pricini, după cum există o istorie întreagă a divergenţelor dintre guvernele naţionale şi Comisia de la Bruxelles, din care am putea extrage chiar dosarul recent al reformei spaţiului Schengen. Dar chiar şi separat, guvernele Franţei sau Marii Britanii au avut serioase dispute cu Comisia Europeană.

Este adevărat că o critică de principiu la adresa Comisiei sau a unor politici integraţioniste devine în cele din urmă o formă de euroscepticism. Dar euroscepticismul nu înseamnă nici el anti-europenism. Eurosceptiscismul nici nu are sens deplin decât în ţările europene care se află dincolo de orice îndoială cu privire la calitatea democraţiilor lor. Euroscepticii adevăraţi au apărut numai în Vestul Europei în acele ţări în care cetăţenii îşi puteau imagina viaţa şi în afara Europei unite şi care aveau motive să măsoare avantajele şi dezavantajele integrării. Eurosceptici există astăzi mai cu seamă în Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Germania şamd. În schimb Estul european, aflat în postura unui aspirant şi nu al unui fondator al Uniunii, nu a produs niciodată idei eurosceptice, decât prin simplă pastişă după texte britanice. Iar cel puţin ruşii cu siguranţă că nu sunt eurosceptici. Prin urmare, relaţia tensionată cu Comisia de la Bruxelles nu poate duce la concluziile de mai sus, ceea ce nu înseamnă că nu este problematică.

Ideea aceasta a fugii către Est aduce mai curând cu disputa cu totul artificială pe tema anticomunismului. Liberalii invocau legăturile preşedintelui cu fosta Securitate, iar preşedintele îşi lua revanşa mai târziu prezentându-l pe Mircea Geoană ca pe o simplă reprezentare a lui Ion Iliescu. În campania anterioară din 2008, PDL resuscitase cântecele pieţei Universităţii şi mobilizase o veche asociaţie de revoluţionari care, fericită că i se mai acordă atenţie, rememora momentele mineriadelor şi insinua rolul vinovat al doctorului Oprescu. PDL şi mai ales preşedintele aspiraseră să monopolizeze întregul capital anticomunist al societăţii.

În realitate situaţia era mult mai complicată, anticomunişti veritabili se aflau în ambele tabere, care erau ele însele mult prea metisate ca să mai pretindă puritatea mesajului.

Spre deosebire poate de Polonia, Cehia sau Ungaria, anticomuniştii şi foştii comunişti nu s-au decantat cu claritate, făcând cu neputinţă multe reforme. În perioada guvernelor CDR, de exemplu, PD-ul în care Traian Băsescu ocupa un loc important, se opusese cu toată forţa restituirii proprietăţilor agricole şi există destule episoade asemănătoare.

Imaginea aceasta a disputei Est/Vest pare aşadar mai curând un clivaj inventat, la fel ca şi acela dintre anticomunişti şi foşti comunişti. Chiar dacă el pare a fi o puternică sursă de legitimare pentru preşedinte, clivajul Est/Vest nu foloseşte până la capăt nimănui. Partida Băsescu nu va putea întreţine multă vreme confuzia, iar diabolizarea USL este neproductivă, căci nu slujeşte cu adevărat la îndreptarea erorilor.

De fapt insistenţa cu care partida preşedintelui caută o legitimare în clivajul Est/Vest trădează mai curând faptul că nu se deosebeşte prea mult de restul partidelor româneşti. Partida Băsescu nu are cu adevărat un program distinct, bine ancorat doctrinar şi legat strâns de un electorat de dreapta, nu are cu alte cuvinte o identitate inconfundabilă şi caută de aceea să exalte o diferenţă fictivă.