Cinismul funcţional al elitei politice

Există, se pare, nişte limite de netrecut ale reformei. Chiar dacă partidele nu exclud din principiu votul preferenţial pe listă, ele sunt sceptice cu privire la capacitatea alegătorilor de a profita cu adevărat de ceea ce li se oferă.

Votul preferenţial îngăduie alegătorului să stabilească el însuşi în cabina de vot ordinea candidaţilor pe listă, ceea ce ar putea propulsa în prim plan pe unii pe care partidul i-a lăsat la coada listei. E bine să ne amintim că cei de la coada listei au o mică şansă de a obţine un mandat, în timp ce candidaţii aflaţi pe primele locuri au mandatele practic garantate. Dar profesioniştii politicii sunt încredinţaţi că o mare parte a alegătorilor, cu instrucţie puţină şi prost informaţi, nu vor putea folosi cum se cuvine acest enorm avantaj cetăţenesc.

La dezbaterea organizată miercuri în Bucureşti de Friedrich Erbert Stiftung şi SAR pe tema legii electorale, preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a relatat că locuieşte la ţară şi că oamenii pe care îi cunoaşte atât de bine nu ar şti să exploateze cum trebuie acest instrument. Părea foarte ferm şi sincer şi oricât i-am bănui pe liderii de partid că manifestă un puternic egoism al puterii nu putem ignora acest tip de cunoaştere empirică.

Putem constata că profesioniştii politicii, indiferent de partid, se pun uşor de acord că votul uninominal nu a făcut decât să scoată la iveală lipsa de discernământ a electoratului needucat. Or, votul preferenţial este un mod de a combina votul pe listă de partid cu votul uninominal.

Este adevărat că PDL susţine astăzi votul preferenţial, dar pare mai curând cochetăria unui partid aflat în opoziţie. În discuţii particulare, politicienii PDL cu oarecare experienţă spun exact acelaşi lucru ca şi ceilalţi.

Primul ministru, Victor Ponta,aflat şi el la această dezbatere, s-a pronunţat la rândul său în favoarea listelor blocate, ”mărturisind” că realitatea i-ar fi spulberat iluziile şi că nu ar mai putea miza astăzi pe acest tip de idealism politic.

Ne găsim în faţa unei constatări importante. Elita politică invocă, aluziv sau eufemistic cel mai adesea, gradul scăzut de educaţie al electoratului românesc, care ar reprezenta prin el însuşi o barieră naturală în calea anumitor reforme.

Este cert că liderii de partid exultă la gândul de a redobândi forţa excesivă pe care au avut înaintea reformei, aceea de a decide integral asupra listelor şi ordinii candidaţilor, dar argumentele pe care ei le invocă nu ar trebui subestimate. Dacă PNL l-a cooptat pe Gigi Becali este pentru că s-a votat uninominal. Dacă PDL cochetase cu gândul de a-l coopta pe Mitică Dragomir este din acelaşi motiv, după cum promovarea lui Prigoană în alegerile locale din Bucureşti a avut exact aceeaşi explicaţie. Politicienii manifestă faţă de propriul electorat sentimente contradictorii, care trec uşor de la recunoştinţă la dispreţ. Autorul de succes, actorul, politicianul au în comun această ambivalentă raportare la propriul public.

Există aici o formă de cinism, dar una care permite mecanismului politic să funcţioneze, căci altfel s-ar bloca în infinite scrupule morale. De fapt evenimentul acestui an este că politica s-a întors la o anumită sinceritate pierdută pe drum.

Conflictul actual nu opune însă partidele unor largi curente de opinie din societate, ci numai unor mici organizaţii civice. Atitudinea de o sinceritate cinică a unui Kelemen Hunor sau Victor Ponta, cei mai tineri politicieni de vârf pe care i-a avut România în ultimii 20 de ani, îi indignează pe militanţii civici care invidiază astăzi succesul teribil al lui Beppe Grillo, dar îi lasă indiferenţi tocmai pe aceia care sunt trataţi ca masă de manevră. Nemulţumiţi rămân desigur şi intelectualii, care nu acceptă niciodată să renunţe la suveranitatea lor. Or, lista blocată pare să fie o formă de servitute politică.

În fine, ar trebui să reţinem mai cu seamă că ”realitatea” la care fac trimitere politicienii, acea limită naturală a reformelor, este de fapt singurul lucru despre care nu se discută niciodată. Realitatea aceasta care frânează nu doar anumite reforme, ci poate chiar dezvoltarea României, este mereu lăsată în penumbra aluziilor rostite cu jumătate de gură.