Cine sunt parveniţii de azi?

După toate aparenţele, în aceste alegeri prezidenţiale nu va fi vorba despre sărăcie sau despre contraste sociale. Românii par fie pudici, de vreme ce sărăcia este ceva ”ruşinos”, fie îşi proiectează încă speranţele în emigraţie. E şi o chestiune de limbaj şi de situare, căci a vorbi (eventual) despre combaterea sărăciei presupune o anumită distanţă morală faţă de subiect, o anumită libertate pe care românii prea săraci sau prea captivaţi de propria reuşită nu au obţinut-o. Trebuie să acceptăm paradoxul că cei care vor vorbi insistent şi competent despre sărăcie vor fi aceia care (fără să fie bogaţi) vor fi eliberaţi de stresul zilei de mâine. Universităţile, în accepţia lor ideală, ar fi poate locurile cele mai potrivite, dar acestea au încetat de mult să existe în România.

Se pare că societatea românească vorbeşte încă un limbaj arhaic. Supravieţuiesc, de pildă, în chip uimitor imagini şi preocupări inactuale: cum ar fi de exemplu ”parvenitismul”. Teodor Baconschi, care are talentul (sau uneori ghinionul) vorbelor memorabile, spunea deunăzi pe pagina sa de facebook: ”Detest mârlănia parvenitului de tranziţie, ieşit din mlaştina legăturilor interlope şi intrat în politică. Aroganţa omului venit din cea mai joasă zonă socială, care a făcut într-o generaţie, prin jaf şi fraudă, saltul de la gumari la Patek Philippe şi de la casa cu pământ pe jos, la parchetul din lemn de lămâi”.

Nu am înţeles la cine se referă şi nu are nicio importanţă. Semnificativ este faptul că în societatea de astăzi cineva consideră că ”parvenitul” este o figură negativă, care pretinde a fi combătută. Sunt două explicaţii: fie asistăm la activarea unei imagini literare, a unui model de analiză a societăţii imprimat de cărţile secolului XIX şi primei jumătăţi a secolului XX, fie ne aflăm în prezenţa unui ”conservatorism” ale cărui rădăcini nu se pot găsi cu adevărat decât în intimitatea epocii comuniste. Comunismul a avut şi el propria ”burghezie”, care, combinând cu abilitate conformismul şi anticomunismul aluziv, a reuşit să se distingă de cei care trăiau în case ”cu pământ pe jos”.

Ipoteza livrescă este mult mai importantă decât pare. La orele de limba română din anul 2014, elevii de gimnaziu învaţă că un anumit personaj dintr-o fabulă de Grigore Alexandrescu este ”tipul parvenitului”. Aşa au învăţat şi profesorii lor, atâta doar că şcolile comuniste precizau că autorul ”satiriza societatea burgheză”. Încetul cu încetul, trimiterea critică la burghezie a dispărut şi a rămas figura misterioasă a parvenitului, al cărui corespondent în societatea reală este imposibil de numit. Ce să creadă oare copiii? E vorba de taţii şi mamele lor? E vorba de figurile cele mai admirate, care sunt celebrate în fiecare zi la televizor? E vorba de politicienii de vârf? Cum se poate ca tocmai aceştia să fie desemnaţi la şcoală ca personaje negative? Este reuşita socială ceva detestabil ?

De fapt aceste raţionamente nu se fac, pentru că nimeni nu le permite desfăşurarea. Descrierea parvenitului în termeni de actualitate socială a devenit imposibilă, căci ne aflăm pur şi simplu în societatea „parvenitismului”, înţeles ca cea mai puternică expresie a libertăţii sociale şi economice. Şcoala greşeşte atunci când repetă cuvinte care şi-au schimbat înţelesul fără să dubleze analiza literară cu o lecţie complicată, dar necesară de istorie socială. Este cert că este încurajată să persevereze în eroare şi de un discurs intelectual mai rafinat, care nu îşi deconspiră presupoziţiile şi care ştie să-şi ia precauţii.

Am remarcat că Teodor Baconschi vorbeşte despre cei care au parvenit prin „fraudă“, dar într-un sens mai larg toţi parveniţii din toate timpurile sunt legaţi de „fraudă” în sensul în care nu respectă codul moral al claselor vechi. În sens conservator, parvenitul nu poate sui scara societăţii decât prin „fraudă”. Pe de altă parte, e clar că pasajul de mai sus are în vedere nu atât frauda ca procedeu, cât ascensiunea socială bruscă şi îmbogăţirea celor care nu au datele culturale necesare. În această perspectivă bogăţia apare ca arbitrară, căci nu răspunde unui rost superior. Dacă în articolul 1 al „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului” de la 1789 se spune că „Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe interesul general”, un spirit conservator credea (şi mai crede) că deosebirile sunt justificate prin ele însele, ceea ce trimite desigur la ideea gratuităţii frumosului şi rafinamentului social.

Iată cum, şcoala pe de o parte şi intelectualii pe de alta contribuie la perpetuarea imaginii ”parvenitului”, în ciuda rupturii sale de viaţa practică. Oricât am simpatiza cu criticii conservatori ai imposturii din viaţa socială de astăzi, nu putem să nu remarcăm cât de mare le este inadecvarea. Cea mai bun dovadă este faptul că ei înşişi se exprimă aluziv şi mai curând în cercuri semi-publice sau semi-private, aşa cum sunt reţelele de socializare, dar nu ar putea-o face în cadrul unui discurs televizat. ”Impostorii” (la care făcea trimitere recent Mihai Răzvan Ungureanu) ar putea fi numiţi şi denunţaţi, dar cine sunt ”parveniţii”? Cine riscă să-i numească? Impostura e încă legată de merit, dar parevenitismul nu a exclus cu totul meritul niciodată. Aceasta este de fapt încercarea. Un adevărat conservator în politică ar trebui să identifice acele lucruri care mai pot fi apărate cu voce tare. Or, e limpede că presupoziţia inegalitară conţinută în critica ”parvenitismului” nu mai poate fi susţinută din punct de vedere politic.

Este posibil ca dominaţia acestor modele mentale, desprinse de evoluţia reală a societăţii, să fie la rândul lor o cauză pentru care nu se vorbeşte aproape deloc despre sărăcie şi bogăţie în politica românească. „Parvenitul“ este personajul care abate dezbaterea într-un plan imaginar şi creează impresia că este suficient ca oamenii de bun gust să fie aleşi în funcţii publice pentru ca lucrurile să intre „în normal“.