Ce viitor au unităţile de luptă ale UE?

Începând din 2007, UE are la dispoziţie două unităţi de luptă (battlegroups) compuse din câte 1500 de militari. Diverse state ale UE asigură prin rotaţie o dată la o jumătate de an permanenţa acestui contingent. Până acum, cei 3000 de militari nu au avut de executat nicio misiune. Şi asta nu fiindcă n-ar fi existat conflicte care să afecteze Europa, ci mai degrabă fiindcă a lipsit voinţa politică pentru implicarea trupelor. Iar dacă inactivitatea va continua, cândva se va naşte întrebarea cât sunt ele de utile.

Potrivit europarlamentarului german Michael Gahler, purtător de cuvânt al grupului parlamentar PPE în materie de politici de securitate, nimeni nu se gândeşte să desfiinţeze cu totul unităţile europene. Nu în ultimul rând, fiindcă e în joc mândria europenilor de a avea şi ei forţe de intervenţie rapidă, nu numai americanii, care dau tonul în interiorul NATO.

Totuşi, la nivelul UE s-a ajuns la un consens: lucrurile nu pot continua ca până acum. În aprilie, ministrul german al Apărării, Thomas de Maiziere, a făcut, la un consiliu interministerial desfăşurat la Luxemburg, propunerea ca unităţile să nu fie ţinute în rezervă doar pentru misiuni de luptă, ci şi pentru "misiuni rapide de instrucţie" sau pentru misiuni de "observare, consiliere, ajutor", cu mandat din partea ONU.

Generalul Patrick de Rousiers, preşedintele comisiei militare a UE, a fost încântat de idee. El a declarat că, la ultima reuniune a comisiei, defăşurată la mijlocul lunii mai, majoritatea s-a arătat dispusă să "meargă înainte, pentru a spori capacitatea de reacţie a UE la apariţia crizelor." Militarul nu a adăugat nimic concret, dar a manifestat satisfacţia că de Maiziere se gândeşte la completarea şi nu la desfiinţarea celor două unităţi de luptă.

Ministrul german al Apărării a prezentat planul său şi în contextul crizei din Mali, apreciind: "am văzut acum că există numeroase situaţii în care UE este solicitată şi în alte feluri." Şi Mali ar fi putut fi o misiune pentru battlegroup-urile europene, dar Franţa a insistat să atragă iniţiativa militară de partea sa. Europarlametarul Gahler a fost unul din cei foarte puţini care au pledat la vremea respectivă pentru trimiterea în misiune a unităţilor UE,dar s-a izbit de lipsa voinţei politice.

Problema principală constă în faptul că unităţile europene nu pot acţiona în lipsa mandatelor din partea parlamentelor naţionale. Iar, până la votarea mandatului, momentul potrivit pentru o intervenţie militară poate să treacă. Misiuni rapide de instruire, în schimb, de felul celor propuse de Maiziere, nu au nevoie de votul parlamentelor.

Adversarii existenţei battlegroup-urilor au tot repetat că acestea fac concurenţă NATO, mai ales forţelor de intervenţie rapidă NATO Response Force (NRF). Dar între timp, SUA îşi doresc o creştere a implicării militare europene, cel puţin în cazul conflictelor din Europa şi vecinătate. Cât despre cum va arăta viitorul battlegroup-urilor, acesta va fi decis probabil de şefii de stat şi de guvern europeni la reuniunea la vârf din decembrie.