1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ce nu poţi face astăzi, lasă pe mâine

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti14 ianuarie 2014

Poate ar fi mai bine ca adoptarea unei noi Constituţii să fie lăsată pentru mai târziu.

https://p.dw.com/p/1AqM7
Imagine: picture alliance / dpa

În condiţiile anunţate, Constituţia revizuită are şanse puţine să fie aprobată. Judecând după situaţia politică generală, vor fi mai multe voturi pentru noua Constituţie decât împotriva ei, dar nu suficiente pentru a îndeplini cvorumul de 50%. E adevărat că opoziţia prezidenţială nu va mai chema lumea la boicot, deşi nu este cu totul exclus. În definitiv, nu este obligatoriu ca cine votează la europarlamentare să voteze şi la referendum. Ar trebui, de altfel, să fie precizat de la bun început acest lucru, căci în 2009 destui alegători au fost obligaţi să voteze la referendum, deşi veniseră să voteze doar la prezidenţiale. Alegătorii au fost prinşi într-o capcană.

Dar indiferent ce se va întâmpla, să discutăm câteva aspecte generale ale Constituţiei înseşi. Să arătăm mai întâi că proiectul redactat de USL nu este atât de rău pe cât spun Opoziţia şi o serie de ONG-uri care oferă un pamflet politic drept analiză constituţională. Proiectul de revizuire clarifică cel puţin un aspect problematic privitor la relaţia dintre preşedinte şi guvern. Toată lumea este de acord că executivul bicefal nu mai poate continua. Proiectul de revizuire a Constituţiei propus de preşedintele Băsescu abordează la rândul său această problemă, dar o rezolvă diferit. Ambele soluţii sunt practic bune, dar varianta USL merge în sensul parlamentarismului ca în majoritatea ţărilor europene, în timp ce soluţia preşedintelui consolidează şi mai mult modelul francez. Mai mult de atât în sensul prezidenţialismului nu se mai poate face. Unii au pledat pentru modelul american în care puterile sunt net separate şi preşedintele este şeful executivului, dar distanţa era prea mare faţă de tradiţia constituţionalismului românesc. România se poartă ca şi cum împlineşte abia 25 de ani, când în realitate ea ar putea trimite cu mândrie la 1866 sau chiar la Statutul lui Cuza de la 1858. În acest cadru, modelul semiprezidenţial nu mai poate evolua către o formă mai clară, atingându-şi deja toate limitele. În schimb, varianta USL se îndreaptă către modelul parlamentar care se înscrie în tradiţia românească şi este larg reprezentat mai ales în democraţiile europene. Acesta este motivul pentru care varianta USL este preferabilă, căci ea are capacitatea de a evolua, spre deosebire de varianta preşedintelui, care rămâne blocată şi nu mai are ca model decât o ţară europeană tot mai puţin imitabilă. Cititorul ar fi răsplătit dacă ar ieşi o clipă din antinomia Băsescu-USL, căci ar putea vedea lucrurile mai larg şi în perspectivă. Trecutul şi viitorul ca şi contextul politic european recomandă versiunea parlamentarismului. Unirea cu Basarabia, ea însăşi, chiar dacă din motive geopolitice tinde să fie scoasă de pe agendă, nu e realizabilă decât în condiţiile bicameralismului asociat cu împărţirea regională.

Dar România are şi fără Basarabia o mare bogăţie regională care nu este bine pusă în valoare. Am vorbit adesea de zonele secuieşti pentru că sunt pe mai departe locuite de secui, dar şi oraşele tradiţional săseşti ca Sibiul şi Braşovul ar merita un tratament distinct şi o autonomie proprie. La acest capitol însă şi USL este repetentă. La fel ca PDL anterior, majoritatea actuală a propus o regionalizare care ignoră tradiţia urmând sfaturile unor sociologi de şcoală comunistă, care au pus mereu în frunte criteriul economic, ignorând limbi, popoare, religii etc. Cineva spunea, bunăoară, că ar fi cel mai bine ca regiunile să fie rotunde şi egale în aşa fel, încât toată lumea să circule uşor de la periferie spre centru. Un altul dădea de înţeles că e bine, pentru ”diversitate”, să-i amesteci pe protestanţi cu ortodocşii şi altele asemenea.

În fine, aşa cum se vede deja, nici proiectul USL nu este foarte bun, căci lasă o mulţime de lucruri la jumătatea drumului. Nu oferă, de exemplu, bicameralismului o definiţie mai clară care să se conjuge pe viitor cu dezvoltarea regiunilor. Dar nu duce până la capăt nici înclinaţia către sistemul parlamentar. Ar fi fost mult mai nimerit ca preşedintele să fie ales indirect la fel ca în Germania, de exemplu, şi să exercite funcţiuni simbolice. Există aici, din păcate, un blocaj la nivelul psihologiei publice. Toate sondajele de opinie au arătat că românii îşi doresc un preşedinte puternic ales direct. E greu de trecut peste această imagine subiectivă. S-ar putea arăta că un prim-ministru ca în Marea Britanie sau un cancelar ca în Germania se acordă foarte bine acestor criterii, căci, deşi nu sunt aleşi direct, ei conduc mereu lista câştigătoare, devenind aproape automat şefi de guvern.

Se pare aşadar că deocamdată nu se poate face mai mult decât să fie precizate mai bine atribuţiile preşedintelui în aşa chip, încât să nu mai apară suprapuneri cu şeful guvernului.

Mai sunt bineînţeles destule alte chestiuni care pretind să fie abordate: raporturile guvernului cu Parlamentul din perspectiva ordonanţelor de urgenţă, Avocatul Poporului care a devenit un măr otrăvit şi altele care ţin de organizarea judiciară. Va trebui să urmărim cu atenţie şi analiza Comisiei de la Veneţia măcar pentru faptul că USL a promis că va ţine seama de observaţiile ei.

Dar circumstanţele dau de înţeles că orice dezbatere serioasă riscă să se irosească. Poate ar fi mai bine de aceea ca adoptarea unei noi Constituţii să fie lăsată pentru mai târziu. Preşedintele şi majoritatea politică ar trebui să încheie un armistiţiu pe tema Constituţiei şi să renunţe fiecare la planurile sale, urmând ca subiectul să fie reluat într-un moment mai propice.