Ce înseamnă să ai caracter în politică

Anunţând că Adrian Năstase este un condamnat politic asemenea Iuliei Timoşenko, premierul Victor Ponta a dat impresia că România e scena luptei dintre clanuri ca în societăţile premoderne. Cu toate că a dobândit o puternică legitimitate electorală, loialitatea sa se îndreaptă mai ales către grupurile care l-au promovat şi care promit să-l susţină în continuare. Victor Ponta a câştigat alegerile parlamentare cu un scor mare şi continuă să se bucure de încredere publică, dar el a trădat încrederea populară transferându-şi loialitatea către micul grup de sponsori politici. Printre ei se află Adrian Năstase, omul care l-a promovat în cele mai înalte funcţii politice.

Pentru premierul Victor Ponta pare să fie o chestiune de caracter. Atunci când mulţi alţii l-au părăsit pe Năstase, el rămâne curajos lângă omul căzut. Tânărul discipol rămâne loial şi nu urmează calea atâtor oportunişti, dintre care unii se găsesc astăzi chiar în grădina Palatului Cotroceni. Atâta doar că prim-ministrul face o confuzie şi o eroare de calcul.

Din clipa în care a devenit şef al Guvernului el este dator în primul rând societăţii, el trebuie să răspundă aspiraţiilor celor care l-au ales şi nu celor care i-au înlesnit ascensiunea socială. Or, cetăţenii ţării oricare ar fi ei, indiferent de opiniile lor politice şi de capacitatea lor de exprimare, aşteaptă în primul rând ca privilegiile să fie desfiinţate şi ca justiţia să fie una pentru toţi. Condamnarea unui fost şef de guvern este în primul rând simbolul egalităţii. Într-o lume infestată de favoritisme, condamnarea unui om puternic şi cu relaţii este un eveniment de natură să marcheze o cotitură socială. Indiferent dacă sunt sau nu susţinători ai preşedintelui Băsescu, cetăţenii români au nevoie de un sistem judiciar care să nu favorizeze pe nimeni. Iată de ce Victor Ponta era dator să sublinieze această semnificaţie egalitară chiar în pofida prietenilor intimi. Politica mare ignoră de multe ori preferinţele personale şi pune la grea încercare loialităţile de grup.

Cu siguranţă că el risca să pară în ochii unora lipsit de caracter, dar la acest nivel caracterul puternic se măsoară cu unităţi diferite. Acesta este chiar sensul democraţiei moderne: pe măsură ce urci pe scara autorităţii politice, loialitatea devine mai largă şi mai difuză, transformându-se într-un sentiment de responsabilitate faţă de societate în întregul ei. Iar uneori responsabilitatea ar trebui să cuprindă nu doar prezentul, ci şi viitorul.

În al doilea rând este vădit că premierul a făcut o eroare de calcul. Dacă justiţia a comis o greşeală atât de gravă, dând curs unei răzbunări politice, atunci misiunea sa ar trebui să constea în promovarea unei reforme radicale a sistemului judiciar. Persoane şi legi ar trebui grabnic schimbate. Vom asista la o asemenea reformă? Întrebarea este retorică.

Dacă premierul Ponta şi PSD nu vor înţelege ce au greşit şi se vor baricada pe poziţiile unui grup victimizat, cu o agendă distinctă de a societăţii largi, vom asista la cea mai nefericită evoluţie a politicii româneşti.