1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ce îi deosebeşte pe Ponta şi Antonescu

Horaţiu Pepine26 aprilie 2013

Bănuiala firească este că liderul PNL, Crin Antonescu, îl admiră pe Viktor Orban mai curând pentru că nutreşte o viziune eroică despre politică şi nu pentru că el personal ar avea ceva fundamental de apărat.

https://p.dw.com/p/18NrQ
Imagine: Getty Images

A devenit Viktor Orban un motiv de dispută între Ponta şi Antonescu? Chiar dacă nu trebuie să exagerăm importanţa faptului, nici nu ar trebui să o minimalizăm, măcar pentru că primul minstru s-a delimitat cu multă hotărâre de presupunerea că ar semăna în vreun fel cu liderul de la Budapesta.

Ce spusese însă Crin Antonescu? În esenţă, el a susţinut că admiră dârzenia cu care Orban îşi apără punctele de vedere în faţa Comisiei Europene. Că nu împărtăşeşte conţinutul anumitor politici controversate ale guvernului ungar, dar că preţuieşte, în schimb, tăria de caracter.

Dacă ar fi să traducem în termeni strict politici, atunci Crin Antonescu a dat expresie unui suveranism ca formă generală, unei concepţii despre relaţia cu Comisia de la Bruxelles, care pare să-l deosebească de Victor Ponta. Primul ministru a spus clar că nu aprobă absolut deloc modul în care liderul de la Budapesta se raportează la UE şi că în acest punct se desparte şi de partenerul său de coaliţie politică.

Ar trebui spuse câteva lucruri. Comisia de la Bruxelles nu este o autoritate din specie monarhică, aşadar orice opoziţie şi controversă este firească câta vreme se întemeiază pe argumente puternice. Bineînţeles că atâta vreme cât Comisia aplică nişte reguli general admise în UE, controversa este complet inutilă, căci România a aderat la UE cu presupoziţia că respecta la rândul ei aceste reguli. Dar cât priveşte chestiunile care se referă în mod particular la România, interpretările şi opiniile de circumstanţă, orice dezbatare este nu doar posibilă, dar şi necesară. Fireşte, Comisia ca orice echipă politică îşi va apăra punctul ei de vedere, dar acest lucru nu ar trebui să intimideze pe aceia care au de spus ceva consistent.

Cuvintele lui Crin Antonescu şi suveranismul său schiţat nu pot fi înţelese decât în conextul precis al vieţii publice româneşti care nu a reuşit încă să-şi formuleze propriile criterii de judecată, fiind deprinsă prea multă vreme cu argumentul autorităţii. „Ni se cere de la Bruxelles”, „Comisia pretinde”, „FMI ne constrânge” şamd. Aşadar declaraţia liderului PNL pare o tentativă de emancipare din ghearele acestei servituţi, dar de care nimeni nu este răspunzător în afara societăţii româneşti ea însăşi. Dacă marile subiecte ar fi dezbătute mai întâi la Bucureşti în mod competent, atunci Comisia de la Bruxelles nu ar putea pune pe nimeni pe picior greşit şi ar renunţa ea însăşi la tonul didactic şi tutelar. Putem înţelege acum mai bine diferenţa dintre Ponta şi Antonescu. Primul trece cu tact peste stilul autorităţii pe care îl adoptă comunicarea de la Bruxelles şi îl neutralizează prin zâmbet şi aprobare totală. Cel de-al doilea ar dori, dacă ar fi prim ministru să-şi clameze în prealabil suveranitatea pentru ca abia apoi să spună ce are de spus. Dar ce are de spus?

Bănuiala este că PNL nu are de făcut propuneri formidabile şi că suveranismul este mai curând o simplă postură decât o politică reală. Fidesz-ul din Ungaria, de exemplu, a propus un veritabil proiect de societate care se opune viziunii de la Bruxelles nu prin stilistica, ci prin chiar scopurile sale. Ungaria pare să-şi plasat idealul în trecut şi dacă acest lucru poate fi fertil în literatură, în politică duce direct la dezastru. Mai exact, nu trecutul istoric este modelul, ci trecutul care ar fi putut să fie. Ungaria aleargă după ceea ce ar fi putut să se întâmple şi nu s-a întâmplat. Este ca şi cum s-ar plasa într-o istorie contra-factuală şi ar trage de acolo consecinţe pentru viaţa de azi. Desigur, paseismul naţionalist şi xenofobia nu pot fi trecute cu vederea, dar nu ele nu reprezintă esenţa programului Fidesz, ci mai curând unele din consecinţele sale. Dovada este că ungurii conservatori educaţi şi partizani ai Fidesz - şi sunt destui chiar printre scriitorii traduşi şi preţuiţi în Germania şi în toată Europa - evită cu graţie aceste căderi şi pot face cea mai bună impresie, dar ceilalţi, fără suportul culturii, se scufundă cu furie în adâncimile sentimentului colectiv.

Dar spre deosebire însă de viaţa politică din Ungaria, partidele politice româneşti nu au aceste ambiţii, ceea ce într-un fel le face să pară mai bune. Există o superficialitate, o lipsă de metodă şi de stăruinţă care atenuează şi cele mai rele pulsiuni. În orice caz, dacă privim atent la PNL , partidul care manifestă cel mai ferm suveranism (pe care criticii săi nu au ezitat să-l numească „anti-occidentalism”), remarcăm că nu are ceva substanţial de reproşat Comisiei Europene.

Ce impută, în definitiv, Crin Antonescu Comisiei de la Bruxelles cu excepţia susţinerii lui Traian Băsescu? Există un proiect politic pe care l-ar propune şi care se loveşte de comisarii europeni? Poate că în cercuri mici, liberalii au tot felul de opinii, dar în mod public şi organizat ei nu au propus nicio idee menită să suscite mari dispute. Bănuiala firească este că liderul PNL, Crin Antonescu, îl admiră pe Viktor Orban mai curând pentru că nutreşte o viziune eroică despre politică şi nu pentru că el personal ar avea ceva fundamental de apărat. Ponta în schimb nu are se pare nicio sensibilitate pentru gesticulaţia grandilocventă a mai vechilor generaţii.

Ironia pe care Crin Antonescu a părut să nu o înţeleagă este că Ponta şi Băsescu, în ciuda zâmbetelor lor largi şi aprobatoare, („servile” ar spune unii) au dat ei primii o dovadă de suveranism atunci când au numit de comun acord procurorii, în pofida indicaţiilor de la Bruxelles.