Câteva truisme despre refacerea dreptei

Cel mai important litigiu dintre grupările dreptei a fost provocat de suspendarea preşedintelui Băsescu. Poate fi el depăşit? În principiu, da; ar fi însă nevoie ca fiecare grupare să evite subiectul. O societate animată de dorinţa puternică de a rămâne împreună, în ciuda tuturor divergenţelor, cunoaşte această artă a omisiunilor oportune. Politica devine în acest punct o rafinată mondenitate. Dreapta nu are şanse să se transforme într-o forţă reală, dacă nu va şti să uite, să ignore, să schimbe subiectul atunci când devine prea incomod.

Evident cel mai rău lucru pentru unificarea dreptei ar fi sinceritatea. În inima sa, tabăra preşedintelui crede că suspendarea este impardonabilă. Este straniu faptul că o minoritate politică a ales să se lege de o interpretare care o izolează şi îi răpeşte implicit orice posibilitate de dezvoltare. Imitarea catharilor le va oferi adepţilor chiar soarta catharilor. Adepţii stricţi ai ortodoxiei prezidenţiale nu vor putea evita să se transforme într-un soi de sectă, dacă nu renunţă la puritatea adevărului lor. Este relevant că unii dintre militanţii cei mai inteligenţi ai ”sectei” au început să desfăşoară o abilă dialectică care le-ar îngădui la rigoare să-l susţină pe Crin Antonescu, cel puţin în turul al doilea. Ei dau dovadă de un sănătos instinct de conservare.

În schimb, Crin Antonescu şi liberalii s-ar cuveni să pună şi ei surdină peste referendumul din 2012, chiar dacă 7 milioane şi ceva de alegători chiar au votat pentru demiterea preşedintelui. De dragul unificării dreptei, liberalii ar trebui să fie mai discreţi şi să nu-şi umilească posibilii parteneri, de fapt singurii la care mai pot spera după ruperea USL. Nu este deloc clar ce vor face democrat-liberalii, mai ponderaţi în susţinerea preşedintelui, dar care s-au autolimitat şi ei cu retorica prea insistentă a ”statului de drept”. Din nefericire, disputa politică din 2012 a făcut ca sintagma ”stat de drept” să devină un pseudonim pentru puterea lui Traian Băsescu. S-ar cuveni poate ca politica românească să privilegieze alte cuvinte, cum ar fi ”domnia legii”, ca să poată ieşi din cercul vicios al unei adversităţi iremediabile.

Câteva mâini au fost întinse şi ar fi o greşeală ca ele să fie ignorate. Dar pentru ca sincerităţile abrupte să nu iasă la lumină când se aşteaptă lumea mai puţin, ar fi nevoie de o fineţe şi o stăpânire de sine care de regulă lipsesc. Aici se practică fie minciuna grosolană, fie sinceritatea neşlefuită. Şi, la drept vorbind, nici nu sunt mari şanse să asistăm la o evoluţie rapidă. Radicalii preşedintelui nu uită şi nu iartă şi par să fi elaborat pentru uzul propriu un manual de filosofie a istoriei în care Ponta şi Antonescu se află în mod indisociabil de partea rea a istoriei, în timp ce liberalii au investit prea mult în destituirea preşedintelui şi se desprind cu greu din vechiul discurs al negaţiei radicale. Fiecare a ajuns să creadă prea mult în propriile hiperbole, fiecare s-a luat prea mult în serios, într-o disperată încercare de autolegitimare.

Dacă politica românească ar fi un şantier de proiecte concrete cu valoare măsurabilă, toată retorica aceasta inflaţionară şi-ar pierde din importanţă. Dar aşa, vorbele continuă să conteze mai mult decât faptele şi de aceea nu se întrevăd mari şanse ca până la toamnă partidele dreptei să pună divergenţele între paranteze şi să construiască o platformă comună. Aşa cum a arătat şi cu alte ocazii, dreapta suferă în România în primul rând pentru că nu are o substanţă proprie, care i-ar conferi o solidaritate naturală şi spontană, dar în condiţiile actuale şi care nu ar putea fi depăşite într-un viitor previzibil, fără puţină abiliate socială şi o doză de relativism, dreapta va rămâne dezbinată şi fără şanse în alegeri.