1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Câteva precizări terminologice: români sau vlahi?

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti29 august 2013

Faptul că românii din Serbia sunt desemnaţi pe mai departe cu numele tradiţional de vlahi nu este neapărat o discriminare, ci în primul rând o formă firească de continuitate.

https://p.dw.com/p/19YXT
Imagine: Fotolia/ra2 studio

Politicienii români îi acuză neîncetat pe sârbi sau pe moldovenii anti-unionişti de falsificare a realităţii prin manipularea politică a terminologiei etnice. De exemplu românii care trăiesc în Serbia ca urmaşi ai unei străvechi populaţii romanice sunt desemnaţi în continuare de autorităţile de la Belgrad cu numele de vlahi, iar la Chişinău mai sunt destui aceia care consideră că sunt moldoveni şi vorbesc limba moldovenească.

La Bucureşti politicieni din toate partidele, fără excepţie, s-au simţit însă datori să acuze guvernul sârb că utilizează numele vlah pentru a camufla originea românească a unor cetăţeni cu scopul de a-i priva de drepturile lor politice. Iar cât priveşte chestiunea moldovenească lucrurile sunt prea bine cunoscute. Oricât ar părea de scandalos pentru gardienii canonului istoriografic românesc, ar trebui să spunem însă că acuzaţiile Bucureştiului nu sunt pe deplin fondate. Politica de la Bucureşti practică o sistematică răsturnare de perspectivă. În realitate termenul de român ca identitate politică şi nu doar etnică este recent şi se impune abia ca urmare a revoluţiilor din secolul al XIX, în timp ce termenul vlah este cel mai vechi cuvânt atestat care îi desemnează pe vorbitorii unei limbi romanice de la nord şi sud de Dunăre. Cele mai vechi izvoare bizantine şi occidentale vorbesc despre vlahi (cu numeroase variante). Într-o Istorie bizantină din secolul al XIII-lea se pomeneşte despre o formaţie militară românească (moira ton blachon), iar în documentele cavalerilor teuntoni din 1222 apare „terra blacorum”.

De-a lungul întregului Ev Mediu până târziu, românii sunt, fără excepţie, desemnaţi în documente politice sau texte literare (greceşti, latine, slave etc.) cu acest termen tradiţional. Iar încă în secolul al XVII-lea într-un text de referinţă pentru istoriografia şi limba literară românească Miron Costin vorbea de Ţara Moldovei şi de Ţara Muntenească. Termenul de român a rămas de-a lungul multor secole un termen intim, ca o poveste de familie, care va irupe în viaţa politică abia din momentul în care o elită intelectuală abordează programatic subiectul originii romane. Miron Costin spunea el însuşi în veacul al XVII-lea că „Moldovenii mainte de Dragoş vodă să cheamă vlahi sau rumâni de la Râm”. Prin urmare, termenii politici utilizaţi în epoca sa erau moldoveni şi munteni. Nu are rost să insităm, căci sunt lucruri pe care un absolvent de liceu cu o notă bună la bacalaureat le ştie cu siguranţă.

Dar cu toate că faptele în realitatea lor neideologizată au o largă răspândire în conştiinţa publică, politica românească continuă să susţină, fără ca cineva să obiecteze, că termenii de vlah sau moldovean sunt iliciţi şi că exprimă cu necesitate intenţia unei deznaţionalizări.

Dacă subiectul Moldovei este mai limpede întrucâtva, deoarece basarabenii au o istorie comună cu moldovenii din dreapta Prutului până la începutul secolului al XIX-lea, iar provincia revine României după 1918 pentru o scurtă perioadă de timp, românii din Serbia au legături mai slabe cu corpul mare a ceea ce va deveni naţiunea română. Faptul că ei sunt desemnaţi pe mai departe cu numele tradiţional de vlahi nu este aşadar neapărat o discriminare, ci în primul rând o formă firească de continuitate. Să nu ignorăm iarăşi că scrierea chirilică este prima scriere în care a fost notată limba română într-o istorie de multe secole.

Aşadar, pe de o parte, politica de la Bucureşti tinde să anexeze simbolic populaţii pe care nu le-a administrat niciodată. Pe de altă parte are însă dreptate să ceară Belgradului o atenţie specială pentru această minoritate de limbă şi tradiţie neolatină. E o datorie a vremurilor moderne, lipsite de orice proiect în afara creşterii PIB-ului, să conserve vechile realităţi, înclusiv vechile etnii şi limbi regionale, până când va găsi un scop mai preţios, care le va dispensa de aceste datorii conservatoare. În plus sârbii au forma lor de şovinism care s-a dovedit de-a dreptul sângeroasă şi nu este greşit să ne temem că fără o atenţionare specială vor ignora micile comunităţi fără mijloace proprii de a-şi conserva identitatea.

În consecinţă este bine să facem, distincţiile necesare. Utilizarea termenului români este într-o mai mare măsură politică decât conservarea termenului tradiţional vlahi şi nu are justificare decât dacă se vădeşte a fi singura cale de a veni în susţinerea unor minorităţi etnice cu identitate distinctă. Dar dacă sârbii sunt de acord să trateze problematica vlahă cu toate atenţia, atunci pretenţiile de la Bucureşti sunt exagerate.