Cât încasa regimul Ceauşescu pentru un etnic german

Misiunea lui Hüsch a început în 1968 şi s-a încheiat odată cu prăbuşirea regimului comunist, în 1989. Sarcina sa oficială, venită din partea guvernului de coaliţie (CDU-SPD) în fruntea căruia se afla cancelarul Kurt Georg Kiesinger, era de a negocia cu România plecarea etnicilor germani.

În douăzeci de ani, la conducerea RFG s-au succedat mai multe coaliţii de guvernământ (SPD/FDP şi CDU/FDP), dar activitatea lui Heinz-Günther Hüsch a rămas aceeaşi; semn că indiferent de culoarea politică a cabinetului, comanditarul acestuia - iniţial Ministerul Federal pentru Refugiaţi şi Expulzaţi (desfiinţat în 1969) şi după aceea Ministerul Federal de Interne - a fost mulţumit de serviciile sale.

Partenerii săi de negocieri erau întotdeauna oamenii securităţii, iar caracterul acestor "tranzacţii" era strict secret. La cea mai mică scurgere de informaţii, regimul comunist de la Bucureşti ameninţa atât cu întreruperea negocierilor, cât şi cu sistarea plecărilor.

Dar nici reprezentantul Bonn-ului nu avea interes ca afacerea să iasă la lumină fiindcă se temea de gura presei. România se obliga, prin contract, să permită plecarea în RFG a unui anumit contingent de etnici germani într-un anumit interval de timp. Partea germană îşi lua angajamentul să achite o anumită sumă de bani pentru fiecare persoană emigrată.

Linia negocierilor era dictată de la Bonn, însă Hüsch stabilea metoda. În nicio arhivă nu există vreo formulare de tipul "Acord între RFG şi RSR", ci numai numele negociatorului german sau menţiunea abstractă "partea germană - partea română", îşi aminteşte dr. Heinz-Günther Hüsch: "Fiecare purta negocieri în numele unei părţi. Partea română se legitima cu permisiuni de plecare, eu mă legitimam cu bani. Românii n-au întrebat niciodată în numele cui negociez. Eu nu i-am întrebat niciodată pe cine reprezintă."

Prima înţelegere scrisă, cu valabilitate de un an, s-a semnat în 1969 la Stockholm. România şi-a luat angajamentul să acorde permisiunea de ieşire din ţară a cel puţin trei mii de etnici germani, iar Germania Federală să plătească pentru fiecare în parte. Pe cap de emigrant cu studii superioare încheiate, regimul comunist primea 10.000 de mărci germane.

Fiecare student valora circa 5.000 de mărci, iar fiecare "caz normal" era răscumpărat de statul german contra sumei de 1.700 de mărci. Tot în capitala Suediei a fost semnat şi cel de-al doilea acord, valabil pe o perioadă de patru ani. Următoarele înţelegeri scrise au urmat modelul primelor două, cu menţiunea că perioada a fost extinsă la cinci ani, eşantioanele mărite, iar sumele de răscumpărare s-au majorat (între 1.800 şi 11.000 de mărci germane pe cap de persoană).

În 1978, acordurile între cele două părţi au suferit modificări. După vizita la Bucureşti a social-democratului Helmut Schmidt, la acea vreme cancelar, românii au renunţat la evaluarea sumelor pe criterii de pregătire profesională a etnicilor germani care doreau să plece. Ambele părţi au convenit asupra unui "tarif unic" de 4.000 de mărci germane pe cap de emigrant. Ulterior, suma a crescut la 7.800 de mărci, respectiv la 8.950 de mărci germane (august 1989), indiferent de statutul persoanei.

În opinia lui Heinz-Günther Hüsch, renunţarea la clasificarea pe criterii profesionale a fost importantă având în vedere că anumite categorii duceau mereu la divergenţe de opinie. "Românii considerau că un muncitor agricol care a condus din când în când un tractor este un specialist", îşi aminteşte fostul negociator-şef.

Câţi bani a plătit Bonn-ul pentru răscumpărara etnicilor germani din România este greu de apreciat. Se estimează că suma totală se ridică la circa un miliard de mărci germane. "N-am calculat niciodată", afirmă Heinz-Günther Hüsch. "Dar chiar şi de-aş şti, aş păstra tăcerea", adaugă el.

Autori: Ernst Meinhardt, Claudia Ştefan
Redactor: Rodica Binder