Buchenwald, 70 de ani de la eliberare

Războiul nu se încheiase, însă cei care au ieşit vii din lagăr erau încredinţaţi că lupta va lua sfârşit abia după ce "toţi vinovaţii vor sta în faţa judecătorilor popoarelor". Acesta a fost legământul rostit la 19 aprilie 1945, la o săptămână după eliberare.

Când tancurile lor au ajuns la Ettersberg, lângă Weimar, cu patru săptămâni înainte de încheierea războiului, americanii au descoperit un lagăr de concentrare aparte: Buchenwald. Istoricii spun că, în perioada 1937 - 1945, aici au fost ţinuţi aproximativ 266 de mii de oameni, dintre care 56 de mii au murit. Iniţial, suprafaţa pe care s-a întins acest centru al morţii a fost de 46 de hectare, fiind extinsă ulterior la 190 de hectare - cam cât un oraş precum Wuppertal. Încercuit cu sârmă ghimpată, evident.

748 de bărbaţi, femei şi copii au murit inclusiv după ce americanii au preluat controlul la Buchenwald. Deţinuţii sunt fie împuşcaţi, fie mor din cauza chinuitoarei munci silnice la care erau supuşi. Pe alţii, naziştii pur şi si simplu i-au injectat. Lagărul de la Buchenwald n-a fost un lagăr de exterminare clasic, precum Auschwitz-Birkenau, ci, mai ales, un lagăr de muncă, pus în slujba industriei de armament, cu o structură "santinelă-deţinuţ" foarte clară. În lupta pentru supravieţuire, duşmanul nu era doar omul SS-ului, ci şi aşa-numitul kapo, deţinutul cu funcţii de comandă - de pildă în administraţie. Sistemul, perfid şi menit a sădi neîncredere, teamă şi invidie în mintea deţinuţilor, anula graniţa între victimă şi făptaşi.

Lagărul de concentrare Buchenwald a fost ridicat în 1937 şi, până la încheierea războiului, a fost cel mai mare centru de acest fel existent pe pământ german. Evrei, comunişti, romi, dar şi aşa-numiţi "duşmani ai poporului" au fost duşi în lagăr. Din această ultimă categorie făceau parte homosexualii, persoanele cu antecedente penale, martorii lui Iehova, dar şi oameni fără locuinţă. La Buchenwald, adversarii politici ai naziştilor erau marcaţi cu roşu, criminalii puteau fi lesne recunoscuţi după banderola verde pe care o purtau, emigranţilor le-a fost atribuită culoarea albastră, iar homosexualii au fost marcaţi cu roz.

Altfel decât Auschwitz-Birkenau, Buchenwald a fost de la bun început un lagăr de muncă, esenţial pentru industria de armament. Aproximativ un sfert din mitralierele destinate armatei au fost produse la Buchenwald. Într-unul din numeroasele lagăre în aer liber, la Dora, în apropiere de Nordhausen, 60 de mii de deţinuţi au săpat sisteme de tuneluri destinate producţiei de rachete. Fiecare al treilea deţinut a murit, dar printre ei s-au aflat numeroşi privilegiaţi.

În aprilie 1945, când au ajuns la Buchenwald, americanii au constatat că printre deţinuţii slăbiţi, îmbrăcaţi cu haine ponosite se aflau şi oameni bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, care nu făceau parte din structura SS. Aceştia erau "ceilalţi" deţinuţi, aşa-numiţii kapo. SS-ul le-a încredinţat acestora o serie de responsabilităţi, printre care şi aşa-numita protecţie a lagărului - practic un soi de poliţie - dar şi în administraţie. Privilegiaţii, kapo, mâncau mai bine şi mai mult, aveau libertate de mişcare, iar iarna primeau haine groase. Autoritatea cu care fuseseră învestiţi le permitea să decidă asupra regulilor cotidiene în lagăr.

Acest sistem de auto-administrare gândit de nazişti urmărea două strategii. Pe de-o parte, dată fiind amploarea lagărului, în acest fel puteau fi economisite importante resurse umane. Pe de altă parte, structura ierarhică a lagărului genera zâzanie în rândul deţinuţilor. Privilegiaţii aveau deopotrivă puterea de a distruge şi salva vieţi, de a decide cine primeşte o porţie dublă de mâncare şi de a pronunţa condamnări la moarte, Ei erau o putere, dar subordonată naziştilor.

La 11 aprilie 1945, când primii soldaţi americani au ajuns la Buchenwald, conducerea lagărului fusese deja preluată de mai mulţi kapo. Oamenii SS, inclusiv comandantul Hermann Pister, fugiseră cu ore în urmă. Americanii aveau să descopere o imagine uluitoare în lagăr: mai multe unităţi de deţinuţi mărşăluiau în curtea principală, în timp ce în capelă era intonată "Internaţionala". În timp ce, printre deţinuţii cu funcţii, bine îmbrăcaţi şi sănătoşi, domnea ordinea şi disciplina, alţii agonizau întinşi pe jos.

În 1953, guvernul RDG a transformat complexul Buchenwald într-un memorial, un gest neobişnuit şi neaşteptat la acea vreme.