Banii nu pot resuscita un partid

Un sondaj recent de opinie (INSCOP Researsch) arată că numai 2,4% din electoratul românesc ar vota PNŢCD dacă s-ar organiza alegeri parlamentare “duminica viitoare”. În ciuda tuturor eforturilor din ultimul an, partidul nu a crescut cu mai mult de 1%, plasându-se pe mai departe pe poziţii insignifiante. Cei care au investit bani în acest partid în ultima vreme ar putea trage concluzia că au făcut o afacere proastă. Se spune că “banii nu aduc fericirea” dar că ei o pot face să dureze, ceea ce ar putea fi adaptat şi la situaţia noastră: nu banii fac un partid, chiar dacă el are nevoie de bani ca să trăiască.

Aşadar, mai înainte de a investi bani este nevoie ca flacăra militantă să fie reaprinsă într-un fel sau altul, ceea ce nu s-a întâmplat. Diriguitorii formaţiunii au anunţat că primesc noi membri într-o acţiune fără precedent de deschidere a porţilor, dar lipseşte forţa de atracţie. Un partid mic de opoziţie şi care mai are de aşteptat cel puţin 3 ani de zile până la alegerile viitoare are nevoie de o fărâmă de idealism şi de un proiect politic curajos care să acopere zonele neglijate de partidele de prim plan. Dar poate în primul rând are nevoie să capteze indignarea şi protestul societăţii în formele sale cele mai virulente. Or, PNŢCD nu s-a distins în ultimii ani prin nicio iniţiativă proprie semnificativă. În apelul său recent, preşedintele PNŢCD, Aurelian Pavelescu, anunţă că îi invită în partidul său pe toţi “românii” care “protestează împotriva partidelor politice în fiecare zi sau care vin individual în pieţele României cum ar fi Piaţa Universităţii”. (conferinţă de presă 17 noiembrie).

E un apel foarte ciudat, căci PNŢCD nu a protestat niciodată împotriva exploatării de la Roşia Montana. Dacă ar fi făcut-o ar fi reuşit poate să capteze atenţia publicului într-o mai mare măsură, chiar dacă manifestanţii se declară “apolitici” sau mai curând a-partinici. La fel se petreceau lucrurile şi în 1990 în Piaţa Universităţii: “golanii” scandau “Nu suntem partide!”, dar votau PNŢ sau PNL, după cum votau cu Ion Raţiu sau cu Radu Câmpeanu. Partidele care s-au ţinut discret deoparte de manifestaţia din Piaţa Universităţii aveau cu timpul să capitalizeze întreaga energie politică care s-a strâns acolo. De altfel nici “minerii” dirijaţi de foşti ofiţeri de Securitate nu ignorau relaţia strânsă între partidele “istorice” şi “golanii” din Piaţă, deşi i-au dat o interpretare grotescă cu urmări violente. Ţărăniştii mai ales au plătit greu simpatiile lor cu protestele din Piaţa Universităţii.

Astăzi însă PNŢCD, în varianta sa oficială condusă de Aurelian Pavelescu, nu dă semne că ar avea vreo simpatie reală faţă de manifestanţii care au animat duminică de duminică bulevardele Capitalei. Militanţii PNŢCD de astăzi nu par să aibă niciun profil politic distinct: nu sunt tradiţionalişti în stilul unor protestatari anti-RMGC, nu sunt nici ecologişti în stilul altora, nu sunt nici anticapitalişti, nici idealişti într-o manieră mai vagă care amestecă dragostea de peisaj cu legalismul, nu sunt de fapt în niciun fel identificabil. Ţinând seama de faptul că au preferat să vieţuiască comod şi conformist la umbra autorităţii preşedintelui Traian Băsescu, s-ar putea presupune că sunt de fapt favorabili proiectului RMGC, dar nu au curajul să o spună, căci ar deveni mai curând impopulari. În general se declară “de dreapta”, dar acest lucru este o simplă abstracţiune care nu poate provoca niciun entuziasm. Oamenii au nevoie de cauze concrete, de campanii politice cu impact imediat şi nu de generalităţi vagi.

Aşadar unde este flacăra militantă care anima partidul în primii 10 ani după căderea comunismului? PNŢCD nu avea nevoie pe vremea aceea să declare că este de dreapta (şi nici nu o făcea), dar milita pentru restituirea proprietăţilor chiar şi împotriva aliaţilor politici de la Partidul Democrat. PNŢCD nu vorbea despre “valorile dreptei”, dar prin acţiunea lui Constantin Ticu Dumitrescu revendica insistent deschiderea arhivelor Securităţii chiar împotriva unor senatori PD ca Ion Predescu, (trecut abia mai târziu la PSD) şi care exprima în modul cel mai precis interesele unei grupări cu legături genetice în vechiul regim. Mai mult decât atât, unii spuneau că PNŢCD este de stânga în prelungirea istoriei antebelice, ceea ce, în afara dezbaterilor academice, nu interesa pe nimeni cu adevărat.

De stânga sau de dreapta, PNŢCD avea o vocaţie clară şi inconfundabilă şi chiar dacă nu a fost niciodată un partid de succes în sensul deplin al cuvântului, a fost o grupare animată de cel mai viu şi fierbinte spirit militant.

Sondajele de opinie cu stilul lor terre-à-terre ne arată încă o dată că banii nu reuşesc să readucă la viaţă un partid dacă spiritul său militant a murit sau dacă rătăceşte poate fără trup în căutarea unor cauze mai bune.