Avocatul Poporului, o instituţie supraestimată

De la o vreme toate se învârt în jurul Avocatului Poporului. Este nefiresc, căci instituţia creată ca instrument pentru protecţia drepturilor cetăţenilor a ajuns să fie un pivot al puterii politice. În loc să-l protejeze pe cetăţeanul de rând, victimă a tuturor abuzurilor mari sau mici, Avocatul Poporului a devenit instrument de guvernare sau armă opoziţionistă.

Această nefericită deturnare de roluri s-a petrecut treptat şi oarecum inevitabil după modificarea Constituţiei în 2003, care a învestit instituţia cu rolul de a reclama ordonanţele guvernului la Curtea Constituţională. Nimeni nu mai are acest drept. Dacă Avocatul Poporului nu sesizează Curtea cu privire la aceste acte ale guvernului, ele trec nestingherite, indiferent de conţinutul lor, căci nici Parlamentul nu se grăbeşte să la ia în discuţie. (Recent, ACL a reuşit totuşi să facă o breşă în acest sistem, graţie unei decizii a Curţii de Apel Bucureşti).

Este de înţeles, desigur, că în condiţiile date se înmulţesc extraordinar de mult apelurile la Avocatul Poporului, dar şi presiunile vizibile şi invizibile. Nu există practic niciun demnitar în sistemul instituţional românesc mai expus presiunilor decât cel care deţine conducerea Avocatului Poporului, căci el nu se bucură de niciun fel de imunitate şi protecţie. Dacă judecătorul este inamovibil şi nu poate fi destituit decât în condiţii excepţionale, Avocatul Poporului poate fi înlocuit cu uşurinţă de majoritatea politică a momentului. Curtea Constituţională a certificat în vara lui 2012 că nu există nicio barieră legală în calea demiterii. Comisia Europeană a emis recomandarea ca Avocatul Poporului să fie numit consensual de toate grupurile politice, dar în practică e ceva inaplicabil.

În această situaţie de instabilitate, deţinătorul funcţiei se simte îndemnat să protejeze guvernul şi pe cei care l-au numit, fiind prea puţin receptiv la reclamaţiile opoziţiei. Deputata europeană Monica Macovei a propus, deunăzi, ca deţinătorul acestei demnităţi să nu mai fie numit în Parlament, ci să fie ales de întregul popor, ceea ce i-ar oferi nu doar o mare şi necesară independenţă faţă de grupurile politice, dar i-ar conferi şi tăria de a-şi urma programul. Pare o idee bună la prima vedere. Totuşi, înainte de a opta pentru această soluţie radicală, care nu e deloc ferită de riscuri, ar fi mai nimerit să căutăm remedii în cadrele sistemului existent.

Într-o analiză cuprinzătoare, Comisia de la Veneţia a arătat că principalul defect al situaţiei româneşti se trage din lipsa de protecţie a Avocatului Poporului (”Aviz cu privire la compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept”, Strasbourg, 17 decembrie 2012). Prin urmare, un prim remediu ar fi ca deţinătorul funcţiei să nu poată fi demis pe durata mandatului decât în cazul unor fraude dovedite. În prezent, pur şi simplu nu există nicio protecţie legală a Avocatului Poporului, iar Victor Ciorbea, de exemplu, are serioase motive să se teamă că, dacă se va schimba majoritatea, primul lucru pe care îl va face noul guvern va fi să-l demită şi să numească pe altcineva în locul său.

S-ar putea obiecta însă că nu e destul ca deţinătorul acestor importante prerogative să se bucure de stabilitate. Ar trebui să fie, în primul rând, un om independent, unul capabil să discearnă dincolo de interesul partizan, să gândească matur şi în interes public, or, desemnarea sa prin alegeri ar părea să fie cea mai bună soluţie. Totuşi o îndelungată experienţă ne arată că un om ales de popor prin vot direct nu e mai puţin partizan şi mai puţin discreţionar, ba, adesea, legitimitatea electorală îl încurajează să abuzeze.

Se pare aşadar că, în condiţiile vieţii româneşti, este extrem de riscant să oferi prerogative atât de importante unui singur om, indiferent de modul în care este el desemnat. Independenţa, aşa cum prea bine am văzut, nu este totuna cu discernământul şi înţelepciunea politică.

În consecinţă, cel mai bun lucru ar fi ca Avocatul Poporului să fie pur şi simplu eliberat de această sarcină apăsătoare, care i-a fost atribuită în 2003. Ordonanţele de urgenţă ar putea fi contestate pur şi simplu de o minoritate parlamentară, aşa cum se întâmplă cu proiectele de lege (vezi şi Avizul Comisiei de la Veneţia, art 79). De altfel regimul însuşi al ordonanţelor ar trebui să fie supus unei revizuiri radicale, căci oferă Guvernului o putere excesivă, de care nu se poate abţine să nu abuzeze.