Avocatul Poporului ar trebui să-şi asume un rol mai proeminent

Se crease impresia că PNL a găsit o breşă în sistemul constituţional românesc care face din Avocatul Poporului gardianul unic al ordonanţelor de urgenţă. Liberalii atacaseră ordonanţa privind alegerile prezidenţiale în contencios administrativ şi obţinuseră în instanţă trimiterea actului la Curtea Constituţională. Aici însă lucrurile s-au blocat. Curtea Constituţională a considerat că o excepţie de neconstituţionaliate nu poate fi ridicată în cursul unui litigiu de ordin administrativ şi, prin urmare, a respins sesizarea ca inadmisibilă. Asta înseamnă că o judecată asupra constituţionalităţii ordonanţei de urgenţă nu a avut loc. Problema se poate pune pe mai departe, dar nu mai are cine să facă sesizarea. Conform Constituţiei din 2003, ordonanţele de urgenţă ale guvernului nu pot fi atacate la Curtea constituţională decât de Avocatul Poporului, care, în cazul acesta ca şi în altele a ignorat solicitările opoziţiei.

În realitate Avocatul Poporului este numit de majoritatea guvernamentală şi, de cele mai multe ori, el va evita să atace guvernul. Cu toate că are o funcţiune constituţională de importanţă extremă, cel care deţine această demnitate nu are nicio protecţie împotriva presiunilor politice, putând fi schimbat oricând. Dacă, ipotetic, mâine se va schimba guvernul, primul lucru pe care îl va face actuala opoziţie va fi să-l înlocuiască pe cel care conduce astăzi instituţia Avocatului Poporului.

Lucrurile sunt desigur mult mai complicate. Avocatul Poporului primeşte de multe ori solicitări improprii şi nu are cum să le satisfacă pe toate. În plus, misiunea sa principală este legată de protejarea cetăţeanului în faţa abuzurilor statului şi nu priveşte constituţionalitatea normelor în sens larg. De aceea Avocatul Poporului poate respinge o solicitare a opoziţiei, invocând argumente cât se poate de serioase. Lupta partizană, s-ar putea spune, nu intră în preocupările sale. În plus, e greu să ceri unei singure persoane să ţină în mâinile sale echilibrul întregii vieţi politice şi întregului stat cu o responsabilitate mai mare uneori decât a unui preşedinte de republică.

Totuşi, rămâne problema ordonanţelor de urgenţă pe care nimeni nu le poate contesta şi care se sustrag oricărui control democratic. O lege, de bine de rău se dezbate în comisii, dar o ordonanţă nu se mai discută decât în momentul aprobării sale în Parlament care poate fi amânată ani de zile, după ce a produs efecte ireversibile. Guvernul Boc deţine recordul ordonanţelor emis într-un singur an, dar ar putea fi cu uşurinţă întrecut de guvernul actual.

Aşadar, într-un fel sau altul, ordonanţele ar trebui limitate. De pildă, ordonanţa alegerilor conţine o serie întreagă de prevederi cel puţin discutabile. Ele nu sunt neapărat contrare Constituţiei, dar lărgesc în mod suspect spaţiul de nedeterminare care îngăduie frauda electorală. Un alt exemplu este ordonanţa privitoare la educaţie care oferă universităţilor private falimentare o nouă clientelă. E o lege greşită care discreditează învăţământul universitar. Toate acestea au fost strecurate prin ordonanţă invocându-se urgenţa în mod nelegitim şi, juridic vorbind, contestabil.

De aceea presiunile care se fac asupra Avocatului Poporului au şi ele îndreptăţirea lor. Până se găseşte o cale de a limita practica ordonanţelor, Avocatul Poporului rămâne singurul recurs împotriva abuzului guvernamental. Iar atunci când abuzul este evident, Avocatul Poporului ar trebui să iasă totuşi din rezerva sa şi să-şi asume un rol mai proeminent.