Ar fi fost bine ca Ucraina să fie admisă în NATO?

Cu şase ani în urmă, preşedintele Traian Băsescu susţinea puternic admiterea Ucrainei şi Georgiei in NATO. În ajunul summit-ului care urma să se desfăşoară la Bucureşti, părea încă posibil ca cele două foste republici sovietice să fie cuprinse în Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP). Extinderea către răsărit era promovată de preşedintele George W. Bush, care intenţiona să limiteze puterea Rusiei şi să ofere Organizaţiei Atlanticului de Nord o nouă raţiune de existenţă. În schimb, Germania si Franţa s-au opus, argumentând că extinderea NATO ar fi provocat o reacţie agresivă din partea Rusiei.

Dincolo de interesele diferite, aliaţii s-au pierdut într-o aporie: extinderea NATO şi relansarea organizaţiei ca o contrapondere la puterea Rusiei părea să urmeze logica războiului rece, dar abandonarea planului şi slăbirea frontului estic ar fi dat Rusiei prilejul să ia iniţiativa în acelaşi spirit al războiului rece.

Germanii mai cu seamă sperau că vor domestici puterea rusească prin dialog şi relaţii comerciale. Nu este sigur că astăzi regretă, dar cel puţin unii dintre politicienii cei mai avizaţi par să-şi fi reconsiderat opinia. Social-democratul Gernot Erler, care după instalarea noului guvern a primit misiunea de a coordona relaţiile germano-ruse, şi-a mărturisit decepţia: ”Trebuie să admit că nu mi-aş fi imaginat că se pot întâmpla asemenea lucruri. Până acum credeam că Rusia pune preţ pe opinia comunităţii internaţionale şi pe bunele relaţii cu celelalte ţări. Dintr-o dată însă acestea par să nu mai joace niciun rol”. (Spiegelonline, 4 martie 2014).

În noile împrejurări, revine firesc întrebarea dacă aliaţii au greşit în 2008, atunci când au lăsat Ucraina şi Georgia în afara NATO. Preşedintele Traian Băsescu, care manifestă astăzi maximă prudenţă, lasă totuşi să se străvadă că nu şi-a schimbat punctele de vedere. Mai important însă decât ce crede preşedintele este faptul că susţinerea pentru admiterea în NATO a fostelor republici sovietice corespunde unui filon politic românesc foarte puternic.

Aici la Bucureşti nimeni nu şi-a imaginat că Ucraina ar fi fost pregătită să intre în MAP şi apoi să adere la NATO. Cunoscând bine inerţiile unei societăţi colectivizate, românii nu îşi făceau deloc iluzii că ucrainenii ar respecta condiţiile politice pe care NATO le afişa sever la intrare. Dar, poate tocmai de aceea, tocmai pentru că ştiau că fără un impuls puternic venit din afară lumile acestea răsăritene tind să-şi păstreze structurile, românii au susţinut planul american care ar fi oferit Ucrainei ajutorul pe care ei înşişi nu l-au primit. La Madrid, când solicitarea de aderare la NATO i-a fost refuzată, i s-a explicat României că este un candidat foarte bun, dar că nu îndeplineşte toate condiţiile politice.

Or, între România anului 1997 şi Ucraina anului 2008 era o mare diferenţă în favoarea României, aşa cum toate evenimentele politice de la Kiev de după 2008 o demonstrează cu prisosinţă. Candidata NATO din 2008 s-a prăbuşit subit în scandaluri politice şi tulburări sociale pe care nici revoluţia portocalie nu a reuşit să le depăşească. Să adăugăm doar un singur detaliu: în clipa în care atenţia lumii s-a îndreptat din nou către Ucraina după summitul la Vilnius, am aflat cu surprindere că ţara este presărată cu statuile lui Lenin. Nu o singură statuie, ci o mulţime, presărată în mai toate oraşele Ucrainei. Semnificaţia monumentelor nu trebuie exagerată, căci peste sensurile originare se aştern adesea straturi succesive de uitare. Obiectul poate rămâne la locul său ca o simplă mobilă, cu o funcţie pur spaţială, care nu mai trimite la nimic. Totuşi, dacă ar fi fost aşa, manifestanţii Maidan-ului nu ar fi doborât statuia lui Lenin la Kiev, iar la Simferopol militanţii anti-Maidan nu ar fi protejat simbolic tocmai statuia lui Lenin.

Cu toate acesta întrebarea continuă să se pună: ar fi fost mai bine ca Ucraina să fie admisă în NATO?

Dincolo de dilemele cunoscute, admiterea Ucrainei în NATO ar fi însemnat pentru Occident să admită că lucrează cu măsuri diferite. Când interesele strategice o cer, condiţiile politice devin secundare, când interesele strategice sunt vagi, condiţiile politice redevin prioritare. În România anilor 90 a existat mereu o candidă şi totodată dureroasă dezbatere privind natura şi interesele americane în Balcani şi care s-a tras tocmai din îndoiala că americanii s-a interesa cu adevărat de această regiune.

Dar, dacă privim lucrurile din intimitatea răsăriteană, observăm că întrebarea aceasta are un sens cu totul diferit. Pentru că este vorba de un bine care nu se măsoară în termeni geopolitici şi care nu are neapărat o importanţă ”strategică”. Nu este deloc exclus ca aderarea Ucrainei la NATO să fi declanşat încă de pe atunci reacţia Rusiei, preocupată să recupereze cel puţin Crimeea dacă nu şi estul ţării şi să fi asistat la ridicarea unui zid între două Ucraine separate. Dar cel puţin pentru societatea cuprinsă în sfera occidentală ar fi fost un impuls puternic şi hotărâtor de transformare. Un scandal geopolitic ar fi însemnat un bine privit din interiorul unei societăţi care dorea schimbarea, dar care nu avea destule resurse să o provoace pe cont propriu.

Societatea românească înţelege bine aceste lucruri, căci timp de 20 de ani s-a luptat cu propriile neputinţe şi nu este sigur nici astăzi că are destule resurse ca să continue.