Neîncrederea în democraţie

Preşedintele Klaus Iohannis a câştigat definitiv procesul cu Agenţia Naţională de Integritate. Se confirmă astfel nu doar prima sentinţă, dar şi concluziile unor reflecţii atente asupra temeiurilor juridice. Dacă ANI, instituţie lăudată abundent în rapoartele occidentale de monitorizare, a putut greşi atât de mult, înseamnă că ceva e în neregulă cu legea însăşi. Pornind de la prezumţia firească că toate părţile au acţionat cu bună credinţă, înseamnă pur şi simplu că legea e neclară, insuficientă sau că îngăduie interpretări contradictorii.

După această sentinţă, care risipeşte îndoielile vicioase ce dădeau târcoale preşedintelui, e firesc să ne întrebăm dacă nu e cazul ca incompatibilităţile să fie puse, în sfârşit, în termeni mai limpezi. E de înţeles că la Bruxelles sau Washington se manifestă temerea că declanşarea unui proces de revizuire ar putea antrena o prăbuşire totală a sistemului de constrângeri montat cu multă dificultate. De aceea românii sunt mereu avertizaţi să nu modifice legile. Dar e mai greu de înţeles de ce nu se creează în mediul politic intern un curent de opinie care să îmbine exigenţa în materie de onestitate administrativă cu o abordare calmă şi echilibrată. O casă, care e încuiată din motive de securitate cu prea multe lacăte, tinde să devină captivă.

Legea incompatibilităţii îi interzice primarului să participe în numele comunităţii la şedinţele societăţii de canalizare. În esenţă, această lege operează o limitare a atribuţiilor sale, îngustând, de fapt, democraţia însăşi. Se trece prea uşor peste aceste aspecte. Dacă puterea locală este plasată, prin alegeri directe, în mâinile primarului, înseamnă că legea atacă principiul însuşi al democraţiei reprezentative. Altcineva şi nu primarul ales va participa la anumite deliberări şi decizii, tinzând să golească de sens puterea instituită prin alegeri. Încetul cu încetul, aceste măsuri de siguranţă deviază puterea către organisme nealese şi, în esenţă, tehnocratice.

Subiectul acesta este important tocmai pentru că ne arată modul în care suspiciunea faţă de democraţiile reprezentative (primarii/baronii locali sunt corupţi prin definiţie) împinge pe nesimţite politica românească către o tehnocraţie mascată. Am arătat cu altă ocazie că principala caracteristică a regimului Băsescu a fost predominanţa tehnocratică. Nu există episod mai grăitor decât modul în care, ocolind chiar propriul guvern, preşedintele anunţa la televiziune reducerea salariilor şi pensiilor. Nimic din dezbaterea publică sau guvernamentală nu anunţase această decizie. Dezbaterea democratică parlamentară, înfruntarea clasică dintre guvern şi opoziţie, a fost substituită de gândirea unor experţi. Prin urmare, era în logica acelui regim ca puterea organismelor reprezentative la toate nivelurile să fie golite de sensul lor, cu argumente care ţin de raţionalitate administrativă sau economică.

În practică lucrurile sunt mai complicate. Primarul depinde oricum prea mult de fondurile repartizate de guvern şi adesea este prea mult condus de raţiuni personale. În acest context distorsionat, neîncrederea în maturitatea şi integritatea sa pare să fie îndreptăţită. Dar se ignoră că, adesea, tutela creează fiinţe imature şi că suspiciunea produce vinovaţi. Ca să produci un alt tip de administrator, un alt tip de om e nevoie mai întâi să creezi un cadru de libertate şi de încredere.

Ne putem întreba dacă primarul Klaus Iohannis a fost o excepţie care a confirmat regula primarului tot mai delegitimat sau, dacă nu cumva, este chiar modelul menit să resusciteze modelul clasic al administraţiei locale. Victoria sa repetată în alegerile de la Sibiu şi victoria sa neaşteptat de categorică în alegerile prezidenţiale ne-a arătat însă că românii îşi mai pun încă speranţe în modelul clasic al regimurilor elective.