Adevărata scară a politicii româneşti

Anul 2012 a fost anul în care societatea românească a căutat să se regăsească mai bine pe sine în propria ei autenticitate. Revolta împotriva administraţiei Băsescu, care a marcat întregul an de la manifestaţiile din Piaţa Universităţii la referendumul de demitere din vară şi până la alegerile din 9 decembrie, au avut semnificaţia unui refuz, nu foarte clar în justificările sale, dar foarte puternic în manifestările lui. Puţini observatori ai vieţii politice se mai îndoiesc acum că victoria electorală uriaşă a USL a fost şi o revanşă a referendumului nevalidat din vară; sau un al doilea tur al referendumului, cum spunea un prieten sagace al preşedintelui Băsescu.

Dar cât priveşte semnificaţia unei asemenea revolte, lucrurile nu mai sunt la fel de clare. Unii văd o firească victorie a democraţiei, alţii, dimpotrivă, o teribilă înfrângere a ei. Unii văd triumful unui ”adevăr” social, alţii, dimpotrivă, scufundarea lui sub valurile unor efuziuni populare lipsite de luciditate şi prevestitoare de cele mai mari rele.

Să le examinăm rapid pe amândouă. ”Adevărul” social, revolta împotriva capitalismului global şi a unei austerităţi impuse din afară, au avut un rol limitat într-o mişcare politică care a antrenat categorii foarte eterogene de persoane. Sau cum spunea un tânăr sociolog, profilul votantului USL pune laolaltă ”o babă de la ţară cu un hipster care îşi face veacul prin Centrul Vechi”. Sigur, o antipatie faţă de multinaţionale s-ar regăsi în ambele categorii, dar ar fi prea simplist şi, în plus, nu a existat în România nimic asemănător naţionalismului economic din Ungaria.

Mişcarea (cu motivaţii multiple ecologice culturale şi civice) împotriva proiectului de la Roşia Montană nu poate fi asimilată unui program politic ostil băncilor şi capitalului străin. În pofida unor denunţuri singulare ale aservirii economice a României, niciun responsabil politic important şi nicio mişcare colectivă nu a culpabilizat capitalul străin. În fine, austeritatea era deja, în liniile sale dure, un program încheiat în momentul în care guvernul Ungureanu a fost înlăturat de la putere. Preşedintele însuşi promitea în ianuarie o revenire a salariilor la situaţia lor de dinainte de 2010. După alegerile din 9 decembrie este şi mai vădit că acest ”adevăr social” este relativizat de chiar noii guvernanţi care pregătesc, pe bună dreptate, un buget foarte prudent pentru 2013.

Teoria rivală, explicaţia potrivit căreia România ar fi victima unor străfunduri necunoscute ale subconştientului colectiv (o formă stranie de nazism!) este evident cel mai puţin acoperită. Am arătat în numeroase rânduri că victoria USL nu se sprijină pe forme masive de colectivism, că nu are nicio ideologie de tip naţionalist, că nu are nicio legătură cu etosul revoluţionar de orice tip ar fi el şi că prin urmare, asistăm la o biată răstălmăcire a unei victorii electorale foarte mari. Comparaţia cu Ungaria a fost mereu abuzivă şi în plus s-au strecurat, subtil, o seamă de confuzii datorate utilizării pripite a unui vocabular folosit mai cu seamă în legătură cu lumea islamică, acolo unde mişcările populare împotriva tiraniilor locale merg mână în mână cu antioccidentalismul.

Aşadar nici victorie a mişcărilor sociale de stânga, nici antioccidentalism nebulos.

Atunci ce s-a întâmplat în 2012? Mult mai realist ar fi să căutăm motivaţiile în politica românească şi în relaţiile ei intime cu Uniunea Europeană.

Pentru români, intrarea în UE la 1 ianuarie 2007 a fost împlinirea unui proiect care îi acaparase complet în anii anteriori. Din acea clipă însă, politica românească a părut lipsită de motivaţii puternice. Nici un proiect major nu s-a mai ivit, nicio idee generală nu a mai fost formulată. Perioada de relativă prosperitate şi de relaxare care a urmat după 2007 a părut să fie recompensa meritată pentru un lung interval de privaţiuni. România, în accepţiunea popular majoritară, visase să adere la UE tocmai pentru a se apropia de o situaţie de bunăstare care în perioada comunistă păruse o simplă ficţiune cinematografică. România nu a avut mari ambiţii în toată această perioadă de timp şi din pricina aceasta nici nu a reuşit să interiorizeze un program de constrângeri, o formă de disciplină severă care însoţeşte de fiecare dată marile performanţe. Or, la un moment dat, s-a produs o puternică contrarietate. Exact în momentul în care societatea românească mai puţin atentă la ce se întâmpla în afara ei a părut să se relaxeze şi să-şi deguste micile sale împliniri pe plan economic, răsfrânte pentru prima dată şi la nivelul maselor largi, exact atunci a apărut programul Preşedintelui de reduceri bugetare, un program mai dur decât oricare altul aplicat în Europa occidentală. Dar nici programul în sine nu a provocat mari revolte, aşa cum bine se ştie. Nu a ieşit nimeni în stradă după anunţul tăierii salariilor cu 25% sau al tăierii pensiilor. Ceea ce s-a alterat a fost mai curând relaţia intimă cu proiectul integrării europene. Preşedintele a pus austeritatea prezentă şi viitoare şi toate reformele implicate în legătură strânsă cu proiectul unei mai mari integrări europene. Preşedintele părea să asume ideea unei Europe Unite al cărei scop era acela de a rămâne un actor important pe scena globală. Or, aici s-a produs adevărata ruptură, nevăzută până astăzi. România nu s-a gândit niciodată pe sine ca un actor global şi nu a reuşit încă să se identifice pe deplin cu Europa. Decalajul era prea mare şi timpul prea scurt. Francezii şi germanii, în schimb, se identifică dintotdeauna cu Europa şi îi formulează ambiţiile universale. Diferenţa, deşi nu a fost bine remarcată, este uriaşă: Românii vor să devină europeni, iar europenii vor să rămână universali. În aceste condiţii, proiectul unei integrări politice mai avansate nu este deloc inteligibil în România. În plus, barierele puse în calea liberei circulaţii subliniază, odată în plus, diferenţa dintre europenii aspiranţi şi vechii europeni, care se tem de ceva ininteligibil la Bucureşti: să rămână asemenea vechii Grecii, o provincie prestigioasă, dar ponosită, a imperiului global.

Iată de ce, a formula obiective politice importante în termenii Europei occidentale este ceva prea puţin adecvat. Iată de ce a solicita reforme şi austeritate severă fără ca beneficiile locale, materiale sau morale, să poată fi mai uşor întrevăzute, e o gravă greşeală de comunicare politică. Iată, poate, de ce unii comentatori au fost tentaţi să vadă în furia anti-prezidenţială o mişcare antioccidentală, când ea nu era de fapt decât o revoltă împotriva unei politici ininteligibile. Preşedintele nu a explicat nimic decât post factum şi atunci făcând recurs la autoritate. Or, o autoritate care devine greu de explicat, care nu are un înţeles clar încetează să mai fie o reală autoritate. În această lumină ,se poate înţelege mai limpede şi de ce ARD, care a candidat ostentativ sub semnul occidentalismului, a pierdut de fapt procente însemnate. Şi totuşi, nu a fost vorba deloc de un veritabil anti-occidentalism de-a lungul anului 2012, ci de o tentativă de a readuce politica românească la adevărat sa scară.