1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Şcoala ca tehnică de supravieţuire într-o lume brutală

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti5 decembrie 2013

Care sunt cauzele pentru care Europa nu mai reuşeşte să se plaseze în avangarda lumii în materie de performanţă şcolară? E România un caz atipic sau doar expresia îngroşată a unui eşec mai general?

https://p.dw.com/p/1ATSb
Imagine: Fotolia/comgold36

Prima observaţie după publicarea testelor PISA este că România nu se simte cu adevărat cuprinsă în competiţia lumii. Nu există nicio reacţie oficială sau semi-oficială, nicio dezbatere în presă cu excepţia unor articole strict informative. Or, Europa occidentală care stă destul de rău în comparaţie cu alte părţi ale lumii a reacţionat mai viu, declanşând dezbateri aprinse despre cauzele acestei situaţii cu totul neconvenabile. Atunci când prima ţară europeană (Elveţia) se află abia pe locul al 9-lea este firesc să se pună întrebări cu privire la natura acestui eşec.

Franţa este ţara care pare cel mai rău lovită de testele PISA, deoarece a scăzut în ultimii 3 ani şi a ajuns abia pe locul al 25-lea. Dar simptomul decăderii şcolii este mai general şi alimentează de ani buni o meditaţie încordată asupra curenţilor subterani care împing lucrurile într-o direcţie sau alta.

Marcel Gauchet, un filosof francez care a insistat în ultimii ani asupra acestui subiect, a emis ipoteza că eşecul şcolar nu se explică atât prin inegalităţile economice cât prin criza autorităţii şcolii. Şcoala nu mai deţine poziţia de prestigiu pe care o deţinea cândva şi care era susţinută de autoritatea însăşi a cunoaşterii. Este semnificativ că Gauchet este un om cu simpatii social-democrate şi nu un gânditor catolic, la care invocarea autorităţii ar putea părea o obligaţie de castă. Cu toate acestea el semnalează, în pofida curentelor dominante la stânga, că eşecul şcolii se datorează degradării ideii de autoritate. Profesorul este neajutorat în faţa elevilor săi, căci el nu se mai poate baza în exerciţiul didactic decât pe propria carismă. Şcoala ca instituţie şi întreaga societate nu îl mai susţin, aşa încât profesorul este obligat să se transforme într-un prestator de servicii subordonat elevilor suverani în calitatea lor de clienţi. Aşa cum profesorii din România ştiu cel puţin la fel de bine, cea mai mare parte a energiei personale se cheltuieşte în efortul de a limita haosul clasei şi de a menţine o ambianţă cât de cât structurată. Elevii ştiu că au drepturi, dar ignoră ideea datoriei.

Atunci când privim rezultatele PISA care plasează China, Singapore, Hong Kong sau Japonia pe primele locuri cu punctaje mult peste media globală, apare fireşte întrebarea dacă nu cumva şcoala din Asia este mai eficientă graţie faptului că şi-a conservat autoritatea, că nu a intrat în disoluţia drepturilor nelimitate ca în Europa. Sunt utile în acest conext şi reflecţiile lui Peter Sloterdijik care semnala că spiritul disciplinei neabătute şi al efortului organizat, asociat cu vechile practici religioase, face ca asiaticii să fie mai performanţi în multiple domenii. Dar disciplina aplicată cu rigoare este legată indisociabil de ideea de autoritate. Vechea autoritate religioasă a murit, spune Marcel Gauchet şi este bine că s-a întâmplat aşa, adaugă social-democratul din el, dar reflecţia asupra autorităţii trebuie să reînceapă de la zero. Un catolic sau un alt spirit ancorat în tradiţia religioasă ar contesta acest sens al timpurilor, dar i-ar da dreptate lui Gauchet cel puţin în concluziile sale: autoritatea este importantă, deoarece şcoala nu poate funcţiona altfel atâta timp cât utilizarea forţei este de neconceput.

În România autoritatea şcolii s-a menţinut o vreme prin autoritarismul regimului comunist. Dar încetul cu încetul, după 1990, în valul liberalizărilor adevărul a ieşit la iveală. La început au dispărut constrângerile „comuniste”, apoi şcoala a devenit ceva, în esenţă, facultativ, după care s-au ivit instituţiile particulare care au transformat universităţile în prestatoare de servicii şcolare. Diplomele de licenţă şi doctoratele contrafăcute au distrus şi ultimul rest de autoritate care mai exista. Evoluţiile acestea ar putea fi urmărite pas cu pas prin evenimente punctuale, legislative sau administrative: cea mai recentă lovitură dată autorităţii şcolii a fost desfiinţarea CNATDCU în 2012. Micul nucleu de rigoare şţiinţifică, animat de respectul pentru cunoaşterea în sine a fost şi el dizolvat.

Am putea spune că în România fenomenul degradării şcolii prin pierderea autorităţii ei sociale s-a petrecut vertiginos şi cu îngroşări caricaturale. Şcoala şi-a piedut pur şi simplu funcţia ei iniţială şi a devenit ceva neclar, ce ar trebui să facă obiectul de studiu al sociologilor. Aş sugera să se pornească de la un exemplu absolut uluitor: Liceul „Benjamin Franklin” din Bucureşti are un imn propriu (un fel de Florian Pitiş manelizat) intonat de elevi şi profesori deopotrivă, şi care conţine următoarele versuri: „E doar un liceu de cartier/ Dar în lumea asta cam nebună/ M-a-nvăţat să lupt ca să nu pier”. (Youtube)

Ce concluzie s-ar putea trage? Că şcoala de astăzi oferă elevilor tehnici de supravieţuire într-o societate haotică şi injustă? Cu siguranţă că e vorba de ceva grav în ciuda stilisticii decăzute, dar nu e de mirare că, în noul context, cunoaşterea nu mai are nicio autoritate.