Între ideal şi ideologie

Beneficiari ai unor proiecte generoase ori suferind de pe urma unor măsuri mai mult sau mai puţin drastice şi necesare, adoptate de Bruxelles, locuitorii celor 27 de state membre ale Uniunii au o imagine destul de vagă, de abstractă, a structurilor casei în care locuiesc, dar în care şi-au dorit să fie primiţi.

Cînd li se explică însă şi celor tineri şi celor vîrstnici, planurile care au dus la edificarea construcţiei, majoritatea se simt cuprinşi de plictis. Chiar demnitarii de la Bruxelles recunosc că este nevoie de imaginaţie, entuziasm şi putere de convingere spre a conferi proiectului european, nu atît forţa de seducţie, pe care fireşte că o are, altminteri nu şi-ar dori şi cei rămaşi pe dinafară să participe la el, cît forţa de a mobiliza noi energii şi idealuri.

Din această perspectivă, Nobelul pentru Pace acordat Uniunii Europene este binevenit, indiferent dacă acordarea lui este prematură, după unii, sau tardivă, după alţii, dacă este o încurajare sau un avertisment, o consolare sau un imbold.

Premiul este binevenit fiindcă Europa se află într-o criză a datoriilor care se poate transforma într-o criză identitară. Deşi proiectul european nu se rezumă la moneda comună, fără această monedă, împlinirea lui devine problematică.

Dacă fondatorii Uniunii au considerat că realizarea unei integrări economice netezeşte calea unei unificări politice, actuala criză a monedei comune dă de înţeles că traiectoria aleasă ar fi trebuit să fie poate inversă – de la unificarea politică la cea economică. Or, tocmai unificarea politică este cea care ridică cele mai mari dificultăţi.

Pînă la Statele Unite ale Europei este încă o cale lungă şi, fireşte, întortocheată. Ea poate fi străbătută urmînd indicaţiile mai multor ghiduri, scrieri publicate în ultima vreme, sub semnătura unor autori şi intelectuali de prestigiu.

Unele, precum manifestul scris de Daniel Cohn-Bendit şi Guy Verhofstadt „Für Europa!” (Pentru Europa!), avertizează drumeţii că orice altă cale decît cea care duce spre o Europă supranaţională, eşuează într-o fundătură.

Există însă şi sugestia unor trasee alternative, lăturalnice, mai uşor de străbătut la picior, fie şi într-un timp ceva mai îndelungat. O astfel de soluţie o oferă scriitorul austriac Robert Menasse.

În volumul intitulat „Der europäische Landbote. Die Wut der Bürger und der Friede Europas” (Alesul european al obştii. Furia cetăţenilor şi pacea Europei) autorul face în titlu o aluzie mai mult decît transparentă la textul lui Georg Büchner, datat 1834, în care revoluţionarul poet se erija împotriva provincialismului obtuz şi miop al vremii.

Menasse pledează pentru o Europă unită care să fie concomitent şi o Europă a regiunilor. Soluţia nu este de neglijat şi fiindcă ea corespunde realităţii. Alsacia şi Lorena, Flandra, Banatul, Tirolul, Pomerania, Galiţia, Bucovina – sunt dovezile vitalităţii istorice a acestei formule, căreia adversarii îi reproşează originile feudale.

Spre deosebire de filozoful Jürgen Habermas şi scriitorul Hans Magnus Enzensberger, care vituperează împotriva birocraţiei de la Bruxelles şi privesc cu scepticism proiectul unei unificări a continentului dictată de sus, Robert Menasse ia apărarea micilor şi marilor slujbaşi europeni, aleşi ai poporului, acţionînd conform regulilor democraţiei reprezentative.

Manifestul lui Daniel Cohn-Bendit şi Guy Verhofstadt este expresia unei ideologii, scrierea lui Menasse este tributară unui ideal.

Iniţial, autorul austriac dorise să scrie un roman despre un funcţionar european. Nu a izbutit pe măsura aşteptărilor proprii şi, din materialul documentar adunat cu sîrg, săptămîni de-a rîndul, la faţa locului, a rezultat o carte de 112 pagini, deloc doctrinară deşi premizele ei poartă urmele unui entuziasm programatic.

Adversarii europenilor nu sunt birocraţii de la Bruxelles, ci mai degrabă şefii de guverne care la fiecare din întrunirile lor încearcă să reprezinte interesele propriilor lor naţiuni, îngreunînd astfel o autentică dezvoltare transnaţională a Uniunii, crede Menasse.

Este puţin probabil că liderii de la Bruxelles vor citi cu atenţie recentele scrieri ale unor intelectuali angajaţi întru apărarea cauzei unificării Europei, a Europei transnaţionale, sau ale colegilor acestora, ostili nu atît procesului integrării cît freneziei birocratizării. Dar nu este deloc lipsit de importanţă şi nici de consecinţe, faptul că, din nou, intelectualii se angajează cu patos, în cîmpul dezbaterilor politice şi morale.