Înapoi la parlament şi la realismul politic

Se vorbeşte insistent despre intenţiile ascunse cu care liderul PNL, Crin Antonescu l-ar fi prezentat pe Klaus Iohannis ca posibil prim-ministru. Victor Ponta nu a rămas insensibil, replicând că Iohannis ar putea deveni chiar preşedinte. Cu toate aceste înţepături reciproce, PSD şi PNL au motive mai puternice să rămână împreună decât să se separe, cel puţin atâta vreme cât Traian Băsescu va fi la Cotroceni. Atunci când un vechi partizan al preşedintelui declara deunăzi că Traian Băsescu este singurul lider credibil al “dreptei” el spunea, de fapt, că preşedintele este singura linie de demarcaţie între fronturile politice. Dacă stânga şi dreapta stau amestecate, preşedintele a provocat o delimitare puternică care se manifestă, mai moderat, inclusiv în interiorul PDL. Politica românească a rămas blocată în pro şi anti prezindenţiali, ceea ce îi paralizează orice evoluţie.

Astăzi, după toate eşecurile, destui democrat-liberali acceptă că USL nu se va scinda mai înainte ca Traian Băsescu să plece de la Cotroceni. Este o constatare pe care, cu un dram de luciditate, ar fi putut-o face mai demult. USL este, aşa cum liderii săi au spus-o explicit în atâtea rânduri, fără să fie luaţi în considerare, o “creaţie” a lui Traian Băsescu. Polarizarea stânga-dreapta a eşuat din cauza inabilităţii cu care preşedintele a tratat raporturile cu liberalii, iar astăzi confuziile din politica românească sunt mai grave decât erau ele în 2005. Este o probă de umor trist că preşedintele continuă să vorbească despre obiectivele sale, când are la activ eşecuri atât de grave, cum este distorsionarea gravă a sistemului politic românesc. Faptul că unii mai au lipsa de realism de a-l propune pe Traian Băsescu ca lider al dreptei, arată doar că atâta timp cât preşedintele va mai avea putere (să garanteze anumite numiri de pildă sau să propună candidaturi la europene), evoluţia politicii româneşti va fi blocată. Sunt şi alte motive mai subtile. Cei care l-au susţinut pe preşedinte sunt moralmente izolaţi şi vor fi menţinuţi în această izolare cel puţin din nevoia lor de a păstra o minimă consecvenţă.

Opoziţia politică strictă va rămâne ea însăşi izolată câtă vreme nu se va disocia de preşedinte într-o manieră mai clară decât o face Vasile Blaga care nu îndrăzneşte să preia partidul pe cont propriu şi aşteaptă mereu confirmări. Or, cu o opoziţie debilă, fără personalitate şi fără idei, paralizată în discursul “parlament cu o singură cameră şi 300 de membri” , dreapta nu are cum să se regrupeze.

Aşadar, prezenţa preşedintelui la Cotroceni, blochează pe de o parte evoluţiile în cadrul PDL, iar pe de alta amână despărţirea liberalilor de social-democraţi. Este imposibil ca un deputat guvernamental să pactizeze la un moment dat cu o propunere a opoziţiei pe teme de fiscalitare, pe teme economice sau de societate, câtă vreme opoziţia va fi percepută pe mai departe ca portavoce a preşedintelui, fie şi într-o manieră disimulată. Or, regruparea dreptei nu poate începe decât prin colaborarea parlamentară pe subiecte mici care cu timpul să prefigureze o nouă majoritate. Aşa s-a întâmplat cu PD-ul condus de Petre Roman care după despărţirea de Iliescu se apropiase încetul cu încetul de ţărănişti şi de liberali nu prin declaraţii programatice sau acorduri formale, ci prin votul asupra unor articole de lege. Colaborarea electorală ulterioară, între cele două tururi de scrutin ale prezidenţialelor din 1996, avea deja numeroase precedente de colaborare parlamentară.

Se pare că unii militanţi ai dreptei aspiră încă la o nouă mişcare politică, una care să infirme radical toate partidele parlamentare şi să unească dreapta direct prin preferinţele alegătorilor. Dar toate eşecurile de până acum ar sugera că nu aceasta este calea şi că, în ciuda tuturor criticilor, parlamentul rămâne locul cel mai potrivit pentru toate dezbaterile şi prefacerile politice.