În lumea etichetelor false

Neiniţiaţii s-au lăsat surprinşi cândva, pe la începuturile pseudo-libertăţii care a urmat celor 25 de ani de cruntă „iepocă de aur”. Era pe vremea când televiziunea liberă era în durerile facerii. Se năştea şi se situa la începuturile glorioase ale unui ev în care ar fi urmat să nu-şi mai dea afară oamenii cei mai talentaţi, ziariştii cei mai înzestraţi, reporterii de investigaţie şi corespondenţii realmente independenţi şi incoruptibili.

Păreau pe atunci, mult înainte de era Everac, Răzvan Teodorescu, Elvis să înceapă să aibă o şansă (inclusiv la TVR) chiar şi militanţii pentru democraţie. Pe ecrane, din studioul patru, un Caramitru bisericos şi anticomunist îşi făcea cu pioşenie cruce şi îi cerea disidentului Dinescu, proaspăt ieşit din coşmarul ameninţărilor cu moartea şi din arestul său la domiciliu, să se dea activ: ”Mircea, fă-te că lucrezi”. Înzestrat de bunăseamă cu un dar profetic, Caramitru intuise şi anticipase poate ascensiunea fulminantă a lozincii mineriadelor: „noi muncim, noi nu gândim”…

Cam în aceeaşi vreme, "PCR" şi "Securitatea" dispăreau fără urmă, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Ca şi cum Ţara Minunilor , vorace cum o ştim, le-ar fi înghiţit cu totul toate crimele. Ca şi cum s-ar fi şters irevocabil până şi amintirea lor. Ca şi cum a declara nişte vocabule caduce ar însemna să le exorcizezi şi conţinutul. Comunism? Nici pomeneală. Da de unde comunism. Securişti? Noi? Delirezi monşer?

Halucinantele evaporări, dispariţii şi metamorfoze din ziua Z şi ora H n-au rămas desigur fără fraţi, surori şi urmaşi vrednici. Succesiunea şi perpetuarea păcatului originar a debutat cu laborioasa operă onomastică din care s-a creat aşa-zisul Front al Salvării Naţionale. Conform tragicelor realităţi politice pe care le-a condiţionat şi generat, FSN ar fi trebuit de fapt numit Frontul Îngropăciunii Naţionale.

Povestea instalării lui Ion Iliescu, Felix, Năstase et eiusdem farinae în Ţara Minunilor avea să continue aventuros. De pildă, cu „democraţia originală” propusă de liderul FSN, acea simulare neaoşă a unei democraţii reale pe care alte ţări, mai neinspirate, precum Polonia, Cehia sau Ungaria se mulţumiseră, necritic, să le plagieze de la occidentali. Sau cu transformarea poliţiei politice în servicii secrete cu varii titulaturi onorabile şi achiziţionarea de către PCR alias FSN a Partidului Social-Democrat.

Sub pulpana PSD s-au putut evita cu succes, timp de două decenii, firavele apeluri la reformare a formaţiunii comuniste aflate azi sub conducerea plagiatorului Ponta.

Doza de minciună cotidiană de la dreapta

Nu mult altfel s-au petrecut lucrurile şi cu dreapta reformistă, pe care, la un moment dat, a vrut-o electoratul. CDR a devenit terenul de joacă al tuturor infiltraţilor. Extremiştii s-au vânturat prin sumedenie de partide, asociaţii şi uniuni. Iar alianţa DA s-a defectat sub loviturile antireformiste ale premierului Tăriceanu.

Cu varii informatori şi agenţi ai securităţii ceauşiste la conducere, liberalismul românesc se subţiase anterior tot mai mult, înainte de a se masca, escamota şi a reapărea, tot mereu rebotezat. S-a ivit de pildă, la un moment dat, sub denumirea de PL 93, de „Aripă tânără” şi de câte şi mai câte.

Azi, liberalismul românesc marca „Antonescu” e atât de bine camuflat încât nu-l mai poţi regăsi nici dacă dai cu tunul în ultranaţionalistul, legionarizatul şi antioccidentalul partid al informatorilor în care s-a deghizat voiculizatul şi becalizatul PNL.

La rândul ei, altă componentă esenţială a USL a devenit aşa-zisul Partid Conservator fondat de Dan Voiculescu. Denumirea acestui partid al veşnicei „soluţii imorale” nu-i mai irită azi, poate, decât pe creştin-democraţii germani sau pe lorzii lui David Cameron de la Londra, care se consideră şi ei, iertate fie-le îndrăzneala şi tupeul, „conservatori”.

În schimb, pe malurile Dâmboviţei, mai nimeni nu s-a întrebat oare ce-o fi avut de conservat formaţiunea unui turnător al securităţii, specializat rând pe rând în înfiinţarea de trusturi, partide şi televiziuni, iar apoi în a da cu tifla variilor Curţi prin joaca de-a "uite senatul nu este senatul"…

Când democraţia o şterge englezeşte

La Bucureşti, ca şi la Moscova (unde fasciştii lui Jirinovski îşi zic „liberal-democraţi”), mulţi s-au obişnuit ca noima numelor, conceptelor şi etichetelor să piară brusc, să se transforme ori să se mistuie şi să se risipească încetul cu încetul îndărătul unor false denumiri.

Când însă înţelesul cuvintelor este pe dric, democraţia o şterge englezeşte. A şters-o din Rusia şi ar putea să emigreze şi din România. Specialiştii în devalizat ţara, în false doctorate, în seriozităţi mimate, în sigle plăsmuite, frontispicii fantasmagorice şi titluri ireale, având şcoala departamentului de dezinformare al securităţii, au ştiut cum să mintă poporul, nu doar cu televizorul.

Cu timpul, tentativele lor repetate de suprimare a statului de drept au început să lase unora impresia că prestigiul ţării n-ar fi fost făcut zob în ritm alert de „patrioţii” de serviciu. Li s-a dat senzaţia că democraţia n-ar apune, ci, dimpotrivă, s-ar afla chipurile în pragul unui ceas astral, a cărui miză ar fi suspendarea „dictatorului” Băsescu”.

Rezultatul acestor magice metamorfoze se cunoaşte. În timp ce iluzioniştii profesionişti ai politicii dâmboviţene îşi continuă inventiv lucrarea, ţara a ajuns pe mâna unor pretinşi democraţi, al căror scop nu e să bage ţara în Schengen, ci s-o scoată de sub incidenţa MCV şi pe parlamentari de sub ameninţarea unor instituţii demascatoare precum DNA şi ANI.

Finalul capodoperei se poate lesne bănui. La „finis cantici”, în chip de încoronare, de finis coronat opus, pentru a-l invoca pe Ovidiu, poetul exilat cândva la Tomis, vom avea probabil o justiţie a la "Procesul". Una şi neaoşă, dar şi originală. Pe jumătate autohtonă, pe jumătate kafkiană.